Omul este cel ce ar trebui
să-şi vegheze lumina dată, iubirea!
Împreună trecem prin tenebrele care
ne-apasă din adâncuri,
Împrăştiem aurore spectrale,
ne scufundăm, puri şi drepţi,
pentru a ajunge
în melancolia verde a câmpului sufocat
de roşul sângeriu al macilor.
Călcăm uşor printre norii de nelinişte,
pătrundem în rănile translucide sfidând
legile gravitaţiei
şi sângele inimii pulsânde.
Prin nodul de lacrimi curg simţirile noastre,
Continuăm să mergem în umbra
penumbrei contopite
din promisiunea fiecărui vis.
Ne adâncim mereu mai departe
acolo unde regăsim, caldă,
amintirea unor timpuri necunoscute.
În curând vom atinge
culorile crepusculare ale apusurilor
stinse de ţipătul stelelor.
O corabie ce pluteşte uşor la marginea timpului!
Pentru că da, ne-am iubit, simţindu-te,
În coşul aşteptărilor ştiu că ai:
vreau comunicare, vreau atenţie,
vreau să mă vezi că sunt aici,
vreau să mă vezi şi când dorm,
vreau să mă înţelegi, fie şi doar, privindu-mă!
Dar, mai ales, să mă simţi în undă,
indiferent de distanţă. O artă a simţirilor!
Te-am simţit, eu nu mă simţeam,
Dragoste şi dorinţă, aşa s-a numit visul!
Închid ochii şi văd
secvenţe de mare iubire, sublime simţiri,
Două energii care unindu-se se înalţă,
un magnetism format în interior şi între noi
.
Mă întreb, acum, ce este omul?
Scânteia divină care se manifestă
şi care-aşteaptă
să redevină scânteie divină!
Nu ştie nimeni când cade o stea - îmi spuneai
prin timpii risipiţi şi stingheri
ai cercului suferinţei, parcă fără sfârşit...
sursahttp://ro.netlog.com/Irina_Lucia_Mihalca/blog
