„Fericirea e ceva ce nu se atinge niciodată...dar pentru căutarea ei merită să alergi toată viaţa!” (Anonim)
Despre fericire, nimic nou sub soare. Doar că în ultima vreme tot mai mulţi sunt cei care ne oferă bucăţi de fericire dacă vom cumpăra „cutare” sau „cutare” produs, ori vom lua un credit de la „cutare” sau „cutare” bancă. Tot mai mulţi îşi dau seama ce putere mare are şi ce mult poate fi speculată fericirea. Alexandre Dumas spunea: „Nu există nici fericire, nici nenorocire pe lume; există doar compararea unei stări cu cealaltă şi atâta tot. Doar cel care a simţit nefericirea cea mai cumplita e în stare să simtă cea mai mare fericire”. În rest, aceleaşi întrebări cu vechime: ce este fericirea, dacă există cu adevărat şi de unde vine.
Unii o definesc, o descriu prin cuvânt, culoare, sunet; alţii îi fac diagrame, stabilesc concentraţii de hormoni şi enzime responsabile cu fericirea, o cercetează, o clasifică, o încadrează în tiparele riguroase ale ştiinţei. Omul ar vrea să o ţină în căuşul palmelor, să o întoarcă pe toate părţile, să o palpeze, să-i cunoască mecanismele spre a o stăpâni şi a-şi realiza vechiul deziderat de „a trăi fericit până la adânci bătrâneţe”. Căci dacă în visele lui a zămislit tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte de ce nu ar putea schimba unitatea de măsură a fericirii făcând-o fără de sfârşit?
Ea rămâne însă impasibilă în „corola de minuni a lumii”, clipa noastră de divinitate, ca o desprindere de materie. Nu îi pasă că unii spun cum că nu ar fi reală sau că doar un miracol i-ar da naştere. Fericirea este în noi, alături de celelalte bunuri pe care le-am primit ca fiinţe umane. O privim uluiţi ridicându-se din adâncurile noastre şi o simţim toţi la fel, stare de mulţumire deplină la care aş mai adăuga puţină bucurie, o rază de speranţă, dăruire din plin, bunătate fără margini, iubire cât încape şi multă împlinire. O găsim în jurul nostru, aproape, doar să o acceptăm, în funcţie de valorile pe care le avem fiecare. Ne inundă după legile ei, doar să nu fim prea pretenţioşi. Aşteptând toată viaţa marea fericire înseamnă a-ţi număra clipele de fericire pe degete.
Cu fericirea ne întâlnim prima dată în copilărie şi nu o mai uităm. O învăţăm aşa cum învăţăm să facem primii paşi sau să articulăm primele cuvinte, din fiecare zâmbet, din fiecare mângâiere, din fiecare sărut, din fiecare îmbrăţişare şi unduire de voce cu care suntem înconjuraţi. O purtăm nostalgic cu noi ca cea mai reală fericire când toţi cei dragi se străduiesc să ne-o ofere prin grija şi dragostea lor, iar viaţa din jur ne cheamă plină de miracole ce aşteaptă să fie desluşite şi trăite. Ne trăim apoi tinereţea convinşi fiind că fericirea ne aşteaptă undeva, iar la maturitate o supunem unui adevărat interogatoriu, îi oferim neîncrederea noastră şi o lăsăm să treacă pe lângă noi. Suntem fericiţi fără să ne întrebăm ce este fericirea.
Nu putem dezbrăca lumea de haina fericirii. Câteodată eşti fericit, cum s-ar spune, fără un motiv temeinic: că a venit primăvara, că au căzut primii fulgi, că auzi greierii cântând în noapte, că cerul e plin de stele... Cui nu i-au crescut aripi măcar o dată în faţa „neânsemnatelor” splendori ale lumii?
Alteori o obţii prin trudă multă şi dăruire de sine spre a înfăptui ceva. Să-i zicem fericirea ca o răsplată. Nu cea fluturată pe steagurile cu secera şi ciocanul. Cea „curată şi cinstită, a plugarului sau a cărturarului”, care adună bucurie, satisfacţie, împlinire, entuziasm, creaţie, mulţumire. Chiar dacă privim acest lucru ca ceva normal, căci aşa ne-a fost dat, să ne câştigăm pâinea prin sudoarea frunţii, odată cu trecerea neiertătoare a vremii înţelegem că a fi sănătos şi a putea munci este o fericire. Şi învăţăm să o preţuim.
Mulţi se întreabă care o fi secretul fericirii. Răspunsul ni-l dă însuşi scriitorul britanic J. M. Barrie*, autor celebrului „Peter Pan”: „Secretul fericirii nu este să faci ceea ce îţi place, ci să-ţi placă ceea ce trebuie să faci.” (The secret of happiness is not in what one likes to do, but is what one has to do). Poate părea iluzoriu să mai vorbim despre fericirea de a avea o familie fericită când familiile se destramă cu atâta uşurinţă, când se vehiculează tot mai mult ideea că fericirea se termină odată cu căsătoria, când se pune tot mai mult întrebarea „familia, încotro?” Şi totuşi am citit nu de mult într-o rubrică intitulată „Secretele fericirii” destăinuirile unei tinere care povestea cu sinceritate şi fără emfază despre armonia dintre ea şi soţul ei, despre bucuria lor de a avea un copil sănătos, despre fericirea cu care le poartă de grijă şi se ocupă de treburile casei. Asta îmi dă curajul să spun că familia noastră rămâne încă oaza noastră de linişte şi împlinire, sursa fericirii noastre cea de toate zilele: fericirea în doi, fericirea din jurul copiilor, mai târziu a nepoţilor... Aproape că e cea mai de preţ fericire. Cei ce întemeiază o familie o fac în numele acestei fericiri, fericirea ce uneşte vieţile a doi oameni responsabili fiecare de fericirea celuilalt, fericirea ce aduce echilibrul nostru şi al copiilor noştri. Unii fac orice să o păstreze, luptă pentru ea. Toţi ştim câtă iubire, sacrificiu şi înţelepciune presupune păstrarea unei familii fericite. Şi cei care eşuează şi o iau de la capăt o fac cu aceeaşi speranţă de a fi fericiţi într-o familie fericită, singurul loc unde fericirea are un chip şi un nume: al celor ce te aşteaptă acasă. Căci bine spunea Horaţiu „Alergăm după fericire până departe, fie pe mare, fie pe uscat; dar fericirea e aici, aproape”.
Fericirea de a fi înconjurat de prieteni nu are nevoie de demonstraţie. Omul este nefericit în singurătate. Să ai un prieten bun înseamnă ca cineva să-ţi deschidă cu drag uşa, să te bucuri de revedere, să găseşti întotdeauna o mână întinsă, un umăr de sprijin, înseamnă încredere şi sinceritate, respect şi preţuire. Prietenia înseamnă căldură umană, comunicare, sprijin, disponibilitate reciprocă. Prietenia este cea care ne ajută să vedem câtă nevoie avem unii de ceilalţi. Ea nu minte, nu pizmuieşte, nu uită, nu caută folosul, nu se mânie, este îndelung răbdătoare, iartă, ajută, ascultă, se bucură. O relaţie interumană specială, preţioasă, la care te uiţi ca la o floare rară. Fericiţi cei ce au şansa să o culeagă şi să o păstreze cu toată bogăţia sufletească pe care o poate aduce ea.
..........
Cheia fericirii eterne
..................
Există o categorie de oameni aşa-zişi „oameni cărora le pasă”. Probabil că unul dintre ei a spus: „dacă ai şti câtă nefericire este în lume nu ai mai putea fi niciodată fericit”. Nu mă gândesc la cei ce pornesc campanii de eradicare a nefericirii pentru a obţine un procent în plus de popularitate, ci la acei oameni de excepţie care fac tot ce pot prin gesturi simple, neteatrale, să împrăştie seminţe de fericire. Se implică, dăruiesc cu bunăvoinţă şi bucurie din priceperea lor, din cunoştinţele lor, din timpul lor, din harul cu care au fost înzestraţi fără să aştepte ceva în schimb. Sunt fericiţi dacă au putut aduce cuiva o felie de fericire. Fericirea eşti tu, e el, sunt oamenii de lângă noi. Când întâlneşti un astfel de fenomen poţi liniştit să spui că trăieşti un miracol în care fericirea e tridimensională: fericirea de a dărui fericire, fericirea celor ce beneficiază de ea şi fericirea ta că aceşti oameni există. Ei întind sfera fericirii dincolo de fericirea pământeană, cea individuală, cu trimiteri la cărţile sfinte ce ne lasă în grijă fericirea semenilor noştri.
Acestea sunt câteva din motivele universale de fericire. Lista poate continua la nesfârşit, căci fiecare ne îndreptăm paşii spre clipele noastre de fericire ca şi când am fi primii ei descoperitori. Le recunoaştem după simptome: te înalţi, devii mai bun, mai generos, mai sensibil la problemele celorlalţi, îţi pare că duci ceva greu şi vrei să împărtăşeşti cu cineva această greutate, împarţi din fericirea ta în stânga şi-n dreapta până la explozia lacrimilor de fericire.
Doamne, dacă fericirea e atât de benefică, ne rugăm Ţie, în neştiinţa noastră, ca în iubirea Ta de oameni să schimbi pentru noi echilibrul lumii în care ai pus fericirea alături de nefericire, după cum şi iubirea alături de ură, frumuseţea alături de urâţenie, bucuria alături de tristeţe, bunătatea alături de răutate... Sau poate, în înţelepciunea Ta ne-ai dat nouă să le vedem la faţă, să le comparăm şi să alegem în cunoştinţă de cauză?
de Cornelia TURLEA-CHIFU