vineri, 19 mai 2017

Dumnezeule, te rog...


De ce?

"De ce ne naştem oare, oricum plecăm din viaţă
De ce ni-s numărate şi orele ce trec?
Prea multe feţe aspre ascunde-a noastră faţă
Şi măsurat ni-i timpul necredincios şi sec.

De ce regret trecutul, oricum nu este cale
Să mă abat din drumul cuprins între porunci
Căci scris mi-a fost pe frunte s-o iau direct la vale
Deşi tot urc spre vârfuri luptând chiar şi pe brânci

Din tot ce-am luat cu mine nimic n-are valoare
Iluzii şi speranţe s-au rătăcit pe drum
Şi dacă spus-au unii că fericirea doare
De ce aveau dreptate şi încă au şi-acum?

Să nu te chinui astăzi să înţelegi cuvinte
Căci de înveţi prea multe, vei vrea să ai un rost
Dar vântul veşniciei îţi va aduce-aminte
Că moarte-i după viaţă...

Raza de bucurie



Azi viata mi-a facut o bucurie. Una infim de mica, privit din afara sau analizat prin prisma ratiunii. O bucurie neasteptata, ca o raza firava de soare pe un cer intunecat. O bucurie care mi-a facut sufletul sa tresalte. Si sa spere. Si, pentru ca s-a adunat mult prea multa tristete in mica mea casuta, am vrut sa impartasesc cu voi, cei care-mi sunteti, deja de ceva vreme aproape, si o stare de bine, de simpla bucurie.
E ciudat cum stie viata sa randuiasca toate lucrurile. Cum pot, intr-o clipa, toate fortele naturii sa conspire pentru a crea o bucurie. Uneori, tocmai atunci cand simti ca cerul apasa prea greu pe umerii tai, cand simti ca norii cenusii iti intuneca inima, viata iti ofera un strop neasteptat de lumina. Ca sa-ti dea putere sa mergi mai departe. Sa iti arate ca, inecata in lacrimi sau nu, viata are partile ei frumoase, are bucuriile pe care trebuie sa le lasi sa-ti mangaie sufletul, sa ti-l aline. Sa-ti iei energie din ele, sa lasi bucuria sa hraneasca ( cat poate )optimismul, ca sa-i creasca aripile si sufletul sa-si poata astfel lua avant sa zboare, desi-i un zbor nesigur spre necunoscut. Si se intampla toate lucrurile astea marunte care pun mecanismele vietii in functiune, micile raze de bucurie, tocmai pentru a-ti da seama ca merita sa zbori, chiar daca zborul se incheie cu o prabusire. Si avem puterea sa o luam, iar si iar, de la capat.
Bucuriile vin din lucruri marunte, se spune. Lucruri marunte care ni se intampla fara sa ne asteptam si provoaca in noi adevarate furtuni. De bucurie. Bucuria cea mai simpla posibila. Si cea mai profunda, totodata. Bucuria care nu lasa loc de intrebari sau nesigurante. Bucuria pura pe care o simti la aparitia curbubeului, dupa o furtuna napraznica. Te uimeste minunatia lui, iti umple sufletul de culoare si totul in jur pare mai frumos. Si nu te intrebi de ce sau cum a fost posibila aparitia lui. Doar iti lasi sufletul purtat pe valuri de incantare. Chiar daca minunea va tine doar cateva clipe. Vor fi fost clipele de bucurie ce-n viitor, in tristetea vietii de zi cu zi, iti vor aduce gingasa alinare.
Bucuria mea de azi e bucuria simpla a gandului ca asteptarile, tacerile, tristetile si lacrimile isi au si ele rostul lor. Si, uneori, sunt rasplatite cu mii de zambete, cu mii de raze… de bucurie. Si va dau, din stropul meu de bucurie, si voua, tuturor! Sa va umple sufletele!
O zi intreaga cu lumina in suflet. Raza mea firava de bucurie azi s-a dovedit puternica si capabila sa invinga norii zilei (nu pe toti, clar, dar destui cat sa pot sa zaresc albastrul minunat al cerului). Stiu (acum vorbeste pesimistul din mine) ca starea de azi nu poate fi decat o stare efemera dar azi inca ma bucur de bucuria mea.
Scris de sufletdefemeie
............. 

duminică, 14 mai 2017

Pacient


Eu n-am să mă fac bine niciodată
Mereu voi suferi de-o boală grea,



Simţindu-mi conştiinţa vinovată,
Că nu e totul bine-n ţara mea.
Puteţi să mă-ntrebaţi:- Ce vrei, băiete?
În treburile mari de ce te bagi?
Am să răspund milos şi pe-ndelete:
-Eu ştiu că îmi sunt dragi cei ce-mi sunt dragi.


Mi-am investit şi nervi şi timp şi viaţa,
În drumul care m-a ademenit
Şi-am acceptat să dorm pe copci de gheaţă
Şi să trăiesc pe muche de cuţit.
Puteam să-mi fac în alte părţi avere,
Puteam să fiu un bun european,

Puteam să mă înscriu la mamifere,
Ins metabolic de la an la an.
Puteam să am un os, cum au toţi servii,
Să-l rod meschin şi fără de idei
Dar epocii eu i-am cedat toţi nervii
Şi ea nu-mi dă nici drogurile ei.


Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Ţară,
Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Neam,
Nu e-năuntru hiba, ci afară,
Trăiam un veac, albil dacă eram.
N-am dreptul la o mare suferinţă?
Nu-mi daţi cartelă nici pentru prăpăd?

Ei, bine-atunc i, în m ine ia fiinţă
Un neam pe care voie am să-l vad.
Şi n-am să pot să-ngadui niciodată,
Acest trup nelegiuit, al meu,
Să-nveţe nebunia blestemată

De-ai fi uşor când ţării îi e greu.
Ca fluturele părăsind omida,
Când vine peste toţi o clipă grea,
Sunt un atlant murind cu Atlantida,
Deşi puteam zbura, dacă voia.
N-aveţi la dumneavoastră-n farmacie,

Medicamente, boala să-miluaţi,
Un singur leac îmi trebuieşte mie:
Să-i pot vedea pe ceilalţi vindecaţi.
Această boală e o boală rară,
Această boală grea,
Această boală se numeşte Ţară
Şi leacul este ea şi numai ea.

Adrian Paunescu



Mă incred in tine Doamne



Si dacă nu va fi asa, tot va fi bine, pentru că intotdeauna căutarea, cercetarea, urcusul, parcurgerea drumului pană la o anumită destinatie, repetarea unui cantec inaintea unei auditii, toate acestea condimentează existenta noastră intr-un fel pe care nimic altceva nu ar putea-o face, asa incat, vietiile noastre devin delicios de palpitante. Extraordinare! Perfecte! Interesante!
Cobor in adancul existentei mele cu deosebită convingere că totul are sa fie bine. Că n-am să gust niciodată din nimicnicia cuvantului „plictiseală” si, dacă ar fi să fie asa, să traiesc si acest sentiment, tot simt că are să fie bine. Pesemne , va fi dansul in care mă voi cunoaste mai bine ca oricand! Va fi momentul in care am să răman doar eu cu mine, si va fi extraordinar!
Oare ce poate să fie mai minunat, decat compania propriei tale persoane?
Ce poate fi mai deosebit decat o conversatie, tinuta in taina, cu propria ta inima?
Ce poate fi mai adevărat decat secundele in care, privind dincolo de imaginea oglinzii, să te regăsesti pe tine! Exact asa cum esti tu!
Fără retusuri, fără minciuni … fără temeri, dar mai ales fără lacrimi.
Doar sclipiri adanci, deosebit de vii, oglindite in cele mai frumoase lacuri. Ochii nostrii.
Asa incat, constienta de toate aceste posibilitati, rămane captivă propriilor mele vise. Mă las pradă, propriului meu destin.
Si simt că-l iubesc! Fără să-l cunosc dinainte …
Este al meu … l-am trăit si-l voi trăi, pesemne doar eu, nu pot decat să astept cu nerăbdare, tainele lui …
Douglas Adams 

miercuri, 10 mai 2017

CUTTINGS OF ROSES IN POTATO



FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE!BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

duminică, 7 mai 2017

Legenda orhideei

In Japonia , orhideea este mentionata pentru intaia oara intr-o straveche poveste despre sotia unui imparat , care si-a invins infertilitatea si a dat nastere la 13 copii prin inhalarea repetata a parfumului acestei flori.

     Floarea de orhidee , adesea asociata cu pasiunea si si senzualitatea , a reprezentat si un insemn al furtului sau inselaciunii.Cateva legende crestine timpurii relatau despre hotii unor obiecte sacre care , in urma faptei lor, au disparut cu desavarsire de pe fata pamantului, lasand in urma doar mainile cu care savarsisera faptele abominabile , transformate in tuberculii orhideelor , ingropati adanc in pamant pentru a se ascunde de povara vinovatiei.

Intr-una din povestirile crestinismului timpuriu , se relateaza cum un calugar a furat mana unei statui reprezentandu-l pe copilul Isus.In timp ce se ascundea in munti , el a ratacit drumul si , inainte de muri de epuizare si foame , si-a ingropat in pamant comoara furata.In urmatorul an , din locul unde fusese ascuns pretiosul obiect , a rasarit o orhidee , o floare ale carei radacini reproduceau intocmai forma unei maini de copil.

In Sri Lanka , fostul Ceylon , o straveche legenda povesteste despre un print care se indragostise nebuneste si fara fi iubit la randu-i , de sora sa vitrega.In ciuda patimii lui , el a s-a conformat refuzului fetei si nu a insistat in a-si materializa iubirea.Intr-o zi , printul a gustat din tuberculul Ipsea Speciosa , un tip de orhidee terestra cu flori galbene-aurii , foarte raspandita pe insula.Din acel moment , printul nu a mai avut o nici clipa de liniste , si , in cele din urma , cuprins de o criza de nebunie si pasiune , si-a ucis sora vitrega.
Desi folosite uneori ca afrodisiac , orhideele Ipsea Specioasa sunt inca privite cu suspiciune de catre locuitorii din Sri Lanka.

In Noua Zeelanda , un mit al maurilor istoriseste despre originea nepamanteana a orhideelor , ele considerandu-se a fi o creatie directa a demiurgilor.Potrivit mitului , la inceputurile timpului , singurele parti vizibile ale pamantului erau piscurile acoperite cu zapada ale muntilor inalti.Din cand in cand , soarele topea o parte din neaua de pe piscuri , dand nastere unor vaste cascade , din care s-au format raurile si fluviile ce isi croiau drum prin vai si campii catre marea din care vaporii de apa se adunau in cer , formand norii.Aceasta perdea de nori impiedica vederea soarelui catre pamant , asa ca , intr-o zi , soarele a gasit un mijloc de a o strapunge prin creearea curcubeului.
Atunci cand curcubeul si-a facut aparitia , culorile lui stralucitoare au atras spiritele nemuritoare , care s-au adunat din toate colturile cerului pentru a admira minunata priveliste de deasupra pamantului.Cantecele fermecatoare ale spiritelor extaziate de frumusetea curcubeului au atras multe alte fiinte divine , care s-au asezat pe curbura multicolora.Datorita greutatii lor , curcubeul s-a sfaramat , risipindu-se intr-o miriada de fragmente stralucitoare.Incantate , spiritele au privit cum ploaia de diamante acoperea lumea care fusese colorata pana atunci numai in maroniu ( pamantul) , verde (vegetatia lipsita de flori) si albastru (marea) .Fiecare zona a lumii a primit cate o parte din magicul curcubeu , fragmentele lui stralucitoare transformandu-se in florile de orhidee.

O legenda dintr-o zona tropicala povesteste ca atunci cand pamantul era abia creat , vegetatia agresiva a junglei s-a lansat in cucerirea de noi teritorii , amenintand existenta plantelor mai mici sau mai firave.Unele din acestea si-au aparat cu inversunare zonele , altele , precum orhideele , au fost din ce in ce mai sufocate de invazia celor puternici si au devenit mereu mai micute si mai fragile , iar semnitele lor s-au micsorat in continuu , ajungand sa se asemene firelor de praf.Zeii vantului s-au hotarat sa ajute orhideele , asa ca le-au ridicat semintele in ceruri si le-au imprastiat pe cuprinsul intregii jungle.La randul lor , inaltii copaci au oferit protectie gratioaselor flori , gazduindu-le la poala trunchiurilor lor si asigurandu-le , in acest fel , aerul , lumina si spatiul necesare supravietuirii.Intrucat erau inca inspaimantate de calatoria lor prin vazduhuri , noi-nascutele plante si-au agatat radacinile subtiri de cele viguroase ale uriasilor copaci.In acest fel , intreaga jungla a fost infrumutesata de mirificele flori ale orhideelor.

O legenda a indienilor Tonoacas , care au trait in Mexic , in regiunea Veracruz de astazi , povesteste ca la originea orhideei de vanilie a fost o frumoasa fata care isi dedicase viata zeitei granelor , Tonoacayohua.Tanara femeie , pe nume Tzacopontziza, isi petrecea toate zilele aducand zeitei ofrande de flori si hrana .Un tanar print , Zkatan-Oxga, a surprins-o pe fata in timp ce se ducea catre templu si s-a indragostit de ea la prima vedere.Intr-o zi , el si-a facut aparitia in fata lui Tzacopontziza , i-a marturisit iubirea si i-a propus sa fuga cu el in lume.Preotii zeitei Tonoacayohua i-au capturat pe cei doi , le-au taiat capetele si le-au smuls inimile din trupuri.Pe locul in care au fost ucisi indragostitii au rasarit pentru intaia oara florile de orhidee de vanilie.Orhideele de vanilie si boabele de vanilie au devenit , apoi, darurile favorite aduse ca jertfa zeitei.
Aztecii au cucerit pamanturile poporului Tonoacas in anul 1427 , si au cerut vanilia drept tribut.Ei au folosit-o ca ingredient al bauturii de ciocolata , cacahuatl , un aliment care furniza putere si forta.

sâmbătă, 6 mai 2017

Tunsul oilor la stană


Sufletul îmi este-n România


( foto - România Mea )

Nestatornic este drumul vieții,
Trăiesc relativ și indirect,
Sting obrazul în sudoarea gheții
Și-aleg tot ce este imperfect.

Am un gând de aur ros de molii,
Iar cămașa - mi este ruptă-n cot,
Trec pe lângă poarta sfintei Golii
Când postind, când visând antricot.

Port pe umeri candelabre arse,
Iar lumină nu mai văd în jur
Mă ascund după-ale vieții farse
Și-am jurat că n-am să fac sperjur.

Universul bate-n umbră toaca,
Eu rog vremea să mă țină-n rând,
Timpu-mi cere să mă cert cu joaca
Fi'ndcă sunt doar umbra unui gând.

Mult mi-e dor și port în suflet glia
Azi, când zbor precum o turturea,
Sufletul îmi este-n România,
Fiindcă-acolo este mama mea.
martie 2017

vasile david

Acasă e...acasă


În fiecare an mă-ntorc acasă,
Migrând prin lume ca un lăcustar,
Revin cu drag în Vrancea mea frumoasă-
Și-n satul meu - în luna lui gustar.
Nu am averi să-mi scurme în idee,
Că viața trece ca o zeflemea,
Vin, pătimaș, din lunga-mi odisee,
Să-i văd pe toți cei dragi din Țara mea.
Deunăzi, citeam printre morminte
Numele celor care stau pe cruci,
Simțeam un nod în gât, n-aveam cuvinte
Să spun că satul doarme pe butuci.
De unii am uitat... ah, hoțul minții
Mi-a scormonit cu ură-n amintiri
Și-n fața tainelor și-a neputinței
Priveam pe cruci cu palide priviri.
Amicii, cunoscuții de-altădată,
Care-au trăit - cum eu mocnesc acum-
S-au dus, pe rând, pe lumea aialaltă,
Într-un sfârșit și-un început de drum.
Sărmani goliți de-a vieții nebunie,
Chiar și de vinul negru de teraz...
Și cum gândeam la 'morții agonie
O lacrimă-mi căzuse pe obraz.
Deșertăciune-i totul...doar secunda
Ce va veni mai are de trăit,
Ca pe un lanț de timp apare runda
Unui vlăstar din omul adormit.
Precum un lăcustar colind prin lume,
Luând cu mine viața lunecoasă
Și, când pe cruci vedea-veți al meu nume,
De-oi fi în lutul Țării...sunt ACASĂ!

vasile david

cod

Postări populare

http://colajeortodoxe.blogspot.ro/

Arhivă blog