Mai e vreme de colinde,

Mai e vreme de colinde,
Se mai poate, se mai poate,
Dacă sufletul rămâne
Cel mai mare dintre toate.

Dar colinda din colinde,
N-are roluri, n-are mască,
Şi pe ea tot omul lumii
E chemat să o rostească.

Steaua, Sorcova şi Capra,
Pluguşorul şi Ajunul,
Le vor învăţa copiii,
Nu le va uita niciunul.

În colindă, cel puternic
Şi cel sfînt este Cuvîntul,
Cum uneşte într-o noapte
Omul, cerul şi pământul.

Noi prea multe ale noastre
Le-am pierdut la cotitură,
Prin colindele acestea
Revenim la starea pură.

Ca-ntr-o stampă din strătimpuri
Pe la geamuri sunt copiii,
Şi ies oamenii la ceruri,
Cu toţi morţii şi toţi viii.

N-am murit ca neam al lumii
În vreo clipă viforoasă,
Cît colindele colindă
Şi copiii sînt acasă.

Cum şi astăzi ne întoarcem
Şi pe prunci îi vom deprinde
Să nu uite niciodată
Oameni, ţară şi colinde.

Vin copiii să dezlege
Din obraji fantasme roşii,
Hei, primiţi-i cu colindul,
Că tresar în ei strămoşii.

Şi-i colindul semn heraldic
Şi-i cultură în mişcare,
Că prin el deschidem firea
Şi că spiritul nu moare.

Şi în sufletul prielnic
Pentru fapte osebite
Clopoţeii pun ninsoare,
Cerul, florile-şi trimite.

N-a murit colindul nostru,
Se mai poate, se mai poate,
Leru-i ler, florile dalbe,
La mulţi ani cu sănătate.

Autor: Adrian Paunescu

Haine vechi ...

"Rămîn prin casă niște haine vechi,
Un fel de moștenire părintească
Și umbre ale tragicei perechi,
Că posesorii nu mai vor să crească.

Părinții ajung din ce în ce mai mici,
Îi părăsește calcaru-n derivă
Și, dintr-o dată, nu mai sunt aici
Și hotărîrea e definitivă.

Paltonul mamei nu mai are rost.
Încap în el aproape două mame,
Și-acel voal, ce potrivit i-a fost,
Începe, dărîmat, să se destrame.

Cît despre tata, ce să vă mai spun.
Costumele, absența i-o îmbracă.
Parc-a suflat un croitor nebun,
În toată garderoba lui săracă.

Imaginea pantofilor bătrîni
E un maidan, vociferînd prin casă,
Și parcă-i poartă-n boturi niște cîini,
Ce-i duc din loc în loc și-apoi îi lasă.

Cravatele se despletesc fuior
Și o deshidratare le străbate,
Un ștreang secret conspiră-n firul lor
Și bat ca niște steaguri demodate.

Părinți bătrîni, de nu cumva și morți!
Și, brusc, achizitoriul marii taine,
Oprit în fața fiecărei porți,
Vrea haine vechi și vrea părinți în haine."

Adrian Păunescu, Haine vechi

NOROCOS PRINTRE VII SI MORȚI

            

Adrian PĂUNESCU

 
Aşa ar fi, până la urmă, drept,
Aşa s-ar împlini destinul meu,
Să mor strângându-mi patria la piept,
Cu ochii atârnați de Dumnezeu.

Nu e nimic mai important ca ea,
Chiar dacă o deprimă oameni răi,
Noi țara n-o putem negocia
Şi nu putem să fim sau nu ai săi.

Nu vreau să mor, dar, dacă e să mor,
Îmi pot găsi mormântul ideal,
În curtea orişicui şi-a tuturor,
Muntenie, Moldovă și Ardeal.

La Marea Neagră pot pieri oricând,
În valuri tulburi să mă îngropați,
Pe câmp, acasă, aş cădea râzând
Şi aş pieri cerbeşte în Carpați.

Am fost un norocos, printre cei vii,
Voi fi un norocos, printre cei morți,
O tară am avut, s-o pot iubi
N-am bâjbâit pe la străine porți.

Nici Dunărea nu e un amănunt,
O simt ca pe o linie de cont,
Cât este țara mea, şi eu mai sunt
Şi pentru ea mă pot jertfi pe front.

Eu, ca numărător, am stilul meu,
Pe-un numitor comun şi de neşters,
În rânduielile lui Dumnezeu
Intre Iubirea mea şi Univers.

Analfabeţilor, de Adrian Păunescu

Analfabeţilor, de Adrian Păunescu

(poezie cenzurată 1979)

V-am spus că sunt un om periculos
Şi nu mi-aţi luat avertismentu-n seamă.
V-am spus s-aveţi pentru persoana mea
Un plus de-ngrijorare şi de teamă.

V-am spus că fac teribil de urât
De sunt călcat puţin pe libertate.
V-am spus ca sunt oşteanul credincios
Dar care doar cu inamici se bate.

V-am spus să vă astâmpăraţi şi voi,
Cenzori capricioşi ai vremii mele,
C-o să vă coste scump măruntul moft,
De a ne face nouă zile grele.

V-am spus să puneţi mâna să munciţi.
Să nu mai tot pândiţi zeloşi din umbră,
V-am spus că n-o să placa nimănui
Pornirea voastră, tulbure şi sumbră.

V-am spus că vremurile s-au schimbat
Şi că situaţia e mai complexă,
Nu-i intelectualul - servitor.
Cultura nu-i ceva ca o anexă.

Şi lumea nu se poate cuceri
Umflând la cifre şi mimind tumulturi
Cu aroganţi şi trindavi doctoranzi,
Cu papagali care ţin loc de vulturi.

V-am spus şi am puterea să mai spun
Ca nu încape muntele în seră
Ca prea-i scurt drumul de la rai la iad
Şi de la căprioară la panteră.

V-am spus să nu-l fetişizaţi pe Marx,
Să nu-i păstraţi în spirt învaţătura
Şi voi într-una fără să-l ciţiti
Îl pomeniţi până vă doare gura.

V-am spus că bătălia pentru om
Nu iartă astăzi nici o dezertare
Şi voi v-aţi decorat voi între voi
Când lupta este în desfăşurare.

V-am spus că muzica nu-i un microb
Care ameninţă civilizaţii
E-a omului pentru a fi mai bun,
V-am spus: ceva care să-i placa daţi-i.

V-am spus, concetăţeni analfabeţi,

Şi luaţi aminte şi să ţineţi minte.
Dar nu ştiam ca v-aţi născut şi surzi
Şi scoateţi arma când vedeţi cuvinte.

Dacă ai lecturat versurile lui Adrian Păunescu cu plăcere, lasă un comentariu, apreciază printr-un like poezia și distribuie această postare să poată lectura și prietenii tăi! Mulțumesc!

... SOMN USOR ....

 .

Poezie genială

de

Adrian Paunescu

"Somn ușor, scuze plăcute,
Sanșe și cauze, toate pierdute,
Ce-am câștigat cu sânge și fală,
Azi, pierdem cedând cu cerneală.

Noapte bună, țară frumoasă,
Până vom pierde și casa, și masa,
Culcați-vă toți în ură și bârfe,
Modele ne-alegem tâlhari și târfe.

Hai să dormim până poimaine,
În vis vom avea autostrăzi și pâine,
Lideri cinstiți, croiți către bine,
Care cu omul și țara vor ține.

Nani-nani, hai la culcare,
În vis vor renaște Ștefan cel Mare,
Mihai Viteazul, Tepeș și Cuza,
Să ne asculte pretextul și scuza.

C-am devenit, perseverent,
Slugi ignorate, remorci second hand,
Dăm la străini producția certă,
Creier și aur, păduri la ofertă.

Capul plecat singur se taie,
Că Miorița nu-i despre o oaie,
Ci despre invidii și apatie,
Prostie, trădare de Romanie.

Doar amânări și delasare,
Plătim impostorii cu lozul cel mare,
Apoi, umili, le cerem iertare,
Și le cedăm și munte si mare.

Sat fără câini, pe tron stau hoții,
Oamenii simpli la circ sunt cu toții,
Miștouri, palavre, cu noi ce-o să fie,
Când ne luăm singuri în bășcălie?

Nemții și rușii, americanii,
Țintesc locu-ntâi, puterea și banii,
Noi vrem papagali, nu vulturi și ulii,
Sport național: furatul căciulii.

Popor adormit, în vorbe ți-e fapta,
Mergi către stânga, trăgând pe dreapta,
Neamul se scoală doar să-i aleagă,
Pe cei ce-l înșală, îl neagă și-l bagă.

În comă profundă, în boală lungă,
Veșnic în vârf să nu ajungă,
Sisiful valah e-un Meșter Manole,
Ce merge în gol cu telegondole.

Amorțiți în vrajbă, în vin și venin,
La televizoare, s-avem somnul lin,
Să plângem tardiv în spirit de turmă,
Că n-am avut mintea cea de pe urmă.

Somn ușor, relaxare placută,
Să numărăm pân-la un miliard și-o sută,
Apoi, sa ne-ntoarcem pe partea cealaltă,
Când o s-ajungem în ultima haltă.

Somn ușor, apatie ușoară,
Ne vom trezi și fără țară,
Când oaspeții nostri or să ne spună:
Marș afară și noapte bună!...
Marș afară și moarte bună!"

Nebunii urcă-n vârf de tot,

Nebunii urcă-n vârf de tot,
Comandă lumea idiot,
Declară zilnic un război,
Murim săraci, murim umili,

Din moftul unor imbecili
Şi este vai şi-amar de noi.
Nu mai există nici valori,
Nu se mai nasc nemuritori,


Există bani şi-atâta tot,
Să fim maimuţe-n carnaval,
Maimuţa n-are ideal,
Maimuţa are numai bot.


Sunt puse ţările la zid,
Democraţia e un vid,
Sub echilibrul pururi frânt,
Se-aruncă-n lume maladii,
Popoarele spre-a se rări,
Că-s prea mulţi oameni pe pământ.
______________

Adrian Paunescu

"Murim săraci, murim umili,

                 

Din moftul unor imbecili
Și este vai și-amar de noi.

Suntem pe mâna unor nebuni,

Nu mai există nici valori,
Nu se mai nasc nemuritori,
Există bani și-atîta tot
Să fim maimuțe-n carnaval,
Maimuța n-are ideal,
Maimuța are numai bot.
Sunt puse țările la zid,
Democrația e un vid,
Sub echilibrul pururi frînt

 
Se-aruncă-n lume maladii,
Popoarele spre-a se rări,
Că-s prea mulți oameni pe pămînt."

~ ADRIAN PAUNESCU ~ Suntem pe mâna unor nebuni

Sa ne rugam pentru pacea si lumina lumii

Sa fie pâine pe masa
Si toti ai casei acasa
Si grâu-n brazda sa iasa
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.

Si ale lumii guverne
Sa stie bine-a discerne,
Nevoia vietii eterne,
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.

Sa fie-o blânda lumina,
Si nu rachete-n gradina,
Doar vesti frumoase sa vina,
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.

Ca focul rau sa nu arda,
Cât viata-n noi nu e moarta,
Sa stam cu totii de garda
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.

Sub zbuciumatele astre,
Destul cu-atâtea dezastre,
O cer durerile noastre,
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.

Destul cu traiul de câine,
Spre dezvoltare Si pâine
Si pentru ziua de mâine
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.

De-o pace dreapta mi-e sete,
Plenara-ntregii planete,
A hotarât ce se vede,
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt

Ministrii lumii sa n-asculte
De interese oculte,
Ci de vointele multe,
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt

Adrian Paunescu

Un pachet de biscuiti - Adrian Păunescu

 

Nu stiu daca ati aflat cu totii, oamenii milostivi si instariti
De batrana ce-a furat de foame un banal pachet de biscuiti.
Ea de acolo isi cumpara sarmana, ieftin alimentul preferat
Pana cand cu preturile astea, n-a mai avut bani si l-a furat.

Totusi cat de rea esti soro lume,
Ce cumplit spectacol iti permiti
Daca s-a ajuns sa moara oameni
Pentru un pachet de biscuiti

Nu stia sa minta si sa fure, a trait in cinste din putin
Si-au vazut-o ca e speriata, parca o muncea un gand strain
Nici n-au apucat s-o controleze, ca s-a si predat ca intr-un joc
Si innebunita de durere a cazut si a murit pe loc.

Totusi cat de rea esti soro lume,
Ce cumplit spectacol iti permiti
Daca s-a ajuns sa moara oameni
Pentru un pachet de biscuiti

S-au furat averi de miliarde, tari intregi au fost facute praf
Nici n-ar fi mai potrivita sigla decat o ruina si un jaf
Iar acei ce le-au furat pe toata dau din cap profund dezamagiti
Ca batrana a murit umila pentru un pachet de biscuiti.

Totusi cat de rea esti soro lume,
Ce cumplit spectacol iti permiti
Daca s-a ajuns sa moara oameni
Pentru un pachet de biscuiti

vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu

Suntem pe mâna unor nebuni...

Adrian Paunescu!
...
Sunt nopţi şi zile pe pământ
Când nu mai e nimica sfânt
Şi omul trage-n jug din greu,
Nebunii pleacă din spital

Şi intră-n câmpul social
Şi îl ucid pe Dumnezeu.
Nebunii urcă-n vârf de tot,
Comandă lumea idiot,

Declară zilnic un război,
Murim săraci, murim umili,
Din moftul unor imbecili
Şi este vai şi-amar de noi.

Suntem pe mâna unor nebuni,
Suntem pe mâna unor nebuni,
Suntem pe mâna unor mari nebuni.
Nebunii fac în lume foc,

In oameni nu mai cred deloc,
Ca în relicve care-au fost,
Zoologia e la preţ, Stau geniile în coteţ
Iar Shakespeare li se pare-un prost.

Nu mai există nici valori,
Nu se mai nasc nemuritori,
Există bani şi-atâta tot,
Să fim maimuţe-n carnaval,

Maimuţa n-are ideal,
Maimuţa are numai bot.
Suntem pe mâna unor nebuni,
Suntem pe mâna unor nebuni,

Suntem pe mâna unor mari nebuni.
Sunt puse ţările la zid,
Democraţia e un vid,
Sub echilibrul pururi frânt,

Se-aruncă-n lume maladii,
Popoarele spre-a se rări,
Că-s prea mulţi oameni pe pământ.
Şi, totuşi, neamul omenesc,

Contrar acelor ce-l pândesc,
Va ridica pământu-n cer,
Din piatră ne vom lua ovăz
Şi vom lansa cumplitul văz

Din ochii orbi ai lui Homer.
Suntem pe mâna unor nebuni,
Suntem pe mâna unor nebuni,
Suntem pe mâna unor mari nebuni...

ADRIAN PAUNESCU!

Să nu uităm de cei săraci,

Acum, când pregătim fantasme,

Colinde, brazi şi cozonaci

Şi sacul Moşului din basme.

N-ajunge-un singur Moş Crăciun,

Pentru copiii care-aşteaptă,

Să vină el, cel sfânt şi bun,

În lumea pururea nedreaptă.

Un Moş Crăciun s-ar cuveni

Să bată-n fiece fereastră,

Să dea acestor trişti copii

Întreagă datoria noastră.

Dar haideţi să ne hotărâm

Ca, la această sărbătoare,

Să vină, de pe-acest tărâm,

Un Moş Crăciun la fiecare.

Şi eu, şi tu, şi el, şi ea,

Sub viscolirile celeste,

La noapte, ne vom transforma

În Moşi Crăciunii din poveste.

Şi să avem în minţi, mereu,

Că, peste orişice păcate,

Un Moş e însuşi Dumnezeu,

Ce ne învaţă-acestea toate.

Hei, omule, cu suflet bun,

Frumos e rostul ce-ţi revine,

Să fii şi tu un Moş Crăciun,

Al celor mai săraci ca tine.

18-19 octombrie 1997

Adrian Păunescu

(Tragedia naţională, 1997)

Să aveți un an fericit, dragi români din Scandinavia și de pretutindeni!

”Orice-ai fi si unde te-ai tot duce

Cat ai fi de rau si cat de bun

Ca mai crezi sau nu mai crezi in cruce,

Cel mai greu iti este de Craciun.

Cand se strang strainii pe la case

Si lumini se-aprind in pomii lor

Ti se face frigul frig in oase

Si de-acasa ti se face dor

Bate vantul, bate dinspre tara,

Sufla-n rani cu sare si pelin

Bate vantul si te-nchide-afara

Rudele in vizita nu vin

Mori aici si nimeni nu te-aude

Dar viseaza tot ce-ti sta pe plac

Ca te barbieresti si pleci la rude

Si gasesti pe masa cozonac

Din putinul lor, ai tai vor face

Tot ce pot sa fie fericiti

Sa traiasca-n liniste si-n pace

Sa mai rada, sa mai bea un sprit

Undea ai fi si orice ai fi batrane,

Daca dorul salele ti-a frant

Si din dor atat iti mai ramane

Sa te-asezi cu fata la pamant

Si sa plangi cand alti-n sarbatoare,

Hohotesc de parca te-ar sfida

Si sa-ti plangi durerea ta cea mare

Si sa plangi de dor de tara ta”

(Versuri de Adrian Păunescu)

Sursa video you tube: https://www.youtube.com/watch?v=PTxIIorqjhY

POPOR CERȘETOR

ADRIAN PĂUNESCU

Am ajuns ce ni s-a spus ,

Un popor cu preț redus ,

Biet popor fără imbold ,

UN POPOR CU PREȚ DE SOLD .

Am ajuns fără un șfanț ,

Biet popor cu glezna-n lanț ,

BIET POPOR AL NIMĂNUI ,

CERȘETOR ÎN ȚARA LUI .

Voi nu simțiți ,voi nu vedeți

Că parcă suntem beți ?

Voi n-ați aflat că ,între noi ,

E stare de război ?

Și are un ecou păgân

Ideea de român ,

Captivi ai unui mare drog ,

SĂRIȚI DIN SOMN , VĂ ROG .

Dar vouă nu vă este clar

Că totul e-un coșmar ,

Când nici nu ne mai suntem frați ,

Ci niște câini turbați ?

Acesta nu mai e popor ,

CI JAFUL TUTUROR ,

Ne-au anesteziat ușor

ȘI NE CONDUC CUM VOR .

Și-n clase școli ne-au dat ,obscen ,

Cam câte sunt la tren ,

Spre-a fi un neam de panglicari ,

De târfe și tâlhari .

VOI N-AUZIȚI ,NU REMARCAȚI ,

CĂ SUNTEM CONDAMNAȚI

ȘI CĂ ,MAI MULT DECÂT ATÂT ,

NE UMILIM URÂT ?

Rugăciune pentru 1 Decembrie

Adrian Paunescu

Ne iartă, Doamne, ura şi gâlceava
de care suntem zilnic vinovaţi,
dar către Tine tulnicul suna-va,
să-ntorci privirea Ta către Carpaţi.

Prea mult abandonaţi acestei toamne,
nu mai avem în vatra casei foc,
mai dă-ne-un pic de amintire, Doamne,
răbdare şi iertare şi noroc.

Că pentru vite nu mai sunt nutreţuri
şi aşteptăm o pâine din import,
când bietul om s-a prăbuşit sub preţuri
şi sufletul în el e-aproape mort.

Ne-am despărţit în triburi şi în secte,
în cluburi, în partide şi în găşti,
iubirile directe sunt suspecte.
Doreşti succes? Învaţă să urăşti.

Duşmanii nu puteau să ne condamne,
cum noi, pe noi, ne-am condamnat la rău,
de ce să mai venim la Alba, Doamne,
când e negustorit şi duhul Tău?

Şi, totuşi, Alba-Iulia există,
şi, totuşi, cineva i-a dat un rost,
şi-a fost şi-atunci pornire anarhistă,
si Dumnezeu tot ocupat a fost.

Cu grohotiş pe tălpi şi bruma-n gene,
să-nvingi un vechi şi tragic handicap,
şi, în onoarea Albei Apusene,
să-ţi scoţi căciula dacică din cap.

Se aude Basarabia cum plînge
de dorul Ţării Mari, pierdute-n veci,
şi-n clopote e treaz acelaşi sînge,
şi-aceiaşi ochi imperiali sunt reci.

Şi nu-i Emilian la catedrală,
uzurpatorii lui lucrează calmi,
nici umbrele din somn nu se mai scoală,
nici nu mai cîntă doctor Iacob psalmi.

Şi ne e dor de-o sfîntă sărbătoare,
în care toţi să ne-adunăm aici,
şi ne e dor de România Mare
şi am rămas îngrozitor de mici.

Dar, Doamne, pune-Ţi pe cetate talpa,
mai dă-ne harul unui gest postum,
mai cheamă-ne, mai rabdă-ne la Alba
şi să mai încercăm măcar acum.

La muncă, derbedei,

La muncă, derbedei, că trece anul
Şi vin ăilalţi şi-o să vă ia ciolanul.
Făceaţi pe democraţii cei cucernici,
Cristosul mamii voastre de nemernici!
Scuipaţi-vă-ntre voi cum se cuvine
Şi-apoi convingeţi-vă că e bine.

C-aţi luat o ţară de mai mare dragul
Şi i-aţi distrus averile şi steagul.
S-ajungem colonia de ocară
Care-şi va cere scuze în maghiară.
Şi, prin complicităţi cu demoni aprigi,
Aţi desfiinţat uzine, câmpuri, fabrici.

Şi, prin vânzări de ţară infernale,
Aţi omorât cu voia animale.
La greul greu care mereu ne-ncearcă,
Răspundeţi cu un greu de moarte, parcă.
Şi i-aţi găsit şi bolii un remediu
Întoarceţi România-n Evul Mediu.

Ce căzături, ce târfe, ce mizerii,
V-aş desena cu acul, să vă sperii.
Dar voi nici sânge nu aveţi în vine,
Ci credite din călimări străine.
Le ştiţi lui Hitler şi lui Stalin taina
Şi-mpingeţi Bucovina în Ucraina.
Aşa cum ceilalţi, limpezească-i valul
S-au compromis negustorind Ardealul.

De unde sunteţi, mă, din ce găoace,
Cum v-au putut părinţii voştri face?
Ce condimente le-au picat în spermă
De e trădarea voastră-atât de fermă?
Aţi pus nenorocita voastră labă
Pe-această tristă ţară basarabă.

Şi vreţi cu-ameninţare şi cu biciul
S-o faceţi curva voastră de serviciu.
Mimaţi respectul pentru cele sfinte,
Dar vindeţi şi pământuri şi morminte.
Aţi inventat examene severe,
Supunere poporului spre-a-i cere.

Şi toată zbaterea a fost degeaba
Că-n nas mai marii v-au închis taraba.
Minciuna voastră v-a adus pe scenă,
Actori într-o politică obscenă.
Şi-acum, că-i un prăpăd întreaga ţară,
Ia cereţi-vă, puţintel, afară.

Decât să vă trimită ţara noastră,
Mai bine mergeţi voi în mama voastră.
Plecaţi de-aici, cu-o grabă funerară,
Si nu albanizaţi această ţară.
Băgaţi viteză, că vă trece anul
Si s-a scurtat şi s-a-nvechit ciolanul.
Şi ce vă pot eu spune la plecare
Decât lozinca lui Fănuş cel mare:

Nenorociţilor, se rupe şnurul,
“La muncă, la bătut ţăruşi cu curul!”

Adrian Păunescu

Telefon peste moarte

În lumea numelor străine,
Mă simt, şi eu, un străinez,
Iau telefonul lângă mine 
Şi n-am ce număr să formez.

Trăiesc, fără speranţă, drama
Că neamul meu, acum, e frânt,
Mi-e dor de tata şi de mama,
Dar nu au număr, la mormânt.

De convorbiri cu ei sunt gata
Și în necunoscut mă zbat,
Îi sun pe mama şi pe tata,
Dar crucea sună ocupat.

Au numere secrete parcă
Şi aparatul n-are ton,
Deodată aflu şi tresar că
Nici moartea n-are telefon.

Mi-e dor de voi, părinţi din moarte,
Cu lacrimi bine vă cuvânt,
Şi uit că aţi plecat departe
Şi n-aveţi roaming, sub pământ.

Formez un număr, oarecare,
Întreb precipitat de voi,
Dar ştiu că mort e cel ce moare
şi nu mai vine înapoi.

Şi, vai, de-atâta timp încoace,
Vă chem şi-n visuri, să v-ascult,
Dar iarba pe morminte tace,
Cu număr desfiinţat demult.

Şi, dacă o să ţinem minte,
Probabil, când o fi să mor,
Am să vă caut în morminte,
Pe-un număr de interior.

Mai cred

Mai cred
În primavara, mai cred
În amagire,
Mai cred
În mine
Însumi, mai vreau sa cred
În voi,
Prin mugurii acestia ce crapa de iubire,
Prin trunchiul care urla de foame de altoi.
E lumea
Înca-ntreaga, nu sunt pierdute toate
. Mai cred
În izbavire, mai cred
În adevar.
Mai cred
În nebunie si
În virginitate,
Mai cred
În Înviere si-n florile de mar.
Mai cred ca-n orice ziduri va fi si o fereastra,
Mai cred ca-n orice noapte va fi si-un pic de zi,
Ca, de atâta ura, curând ne vom iubi.
Mai cred
În forta noastra si-n slabiciunea noastra...

Adrian Paunescu

"Adio, mamă patrie, adio!”

Probabil, mâine-aici va fi pustiu
Şi toţi în pribegie vom porni-o.
Drum bun, popor pierdut la un pariu,
Adio, mamă patrie, adio!

În loc să fim o ţară numai fraţi,
Simţim, în noua epocă barbară,
C-am fost în viaţa noastră blestemaţi
S-ajungem chiriaşi la noi în ţară.

Din tot ce facem, nu avem nimic,
Ne macină străine interese,
Făina noastră n-are spor nici pic,
Nici pâinea în cuptor nu ne mai iese.

Trăim acelaşi tragic simţământ
Sub politicieni şi sub contabili,
Că noi, ca neam, avem destinul frânt
Şi suntem de prisos şi nerentabili.

Umili, ne cerem scuze de la toţi,
Că nu ne-au chinuit destul în viaţă,
Şi ne conduc nişte fanarioţi.
Ce pe cei mici trădarea îi învaţă.

Poet nebun, ce vorbe mai îndrugi,
Când am ajuns în ţara noastră slugi
Şi suntem cerşetori la noi acasă?
Şi vii, şi morţi, amestecaţi, acum,
Dispuşi să emigreze, se arată,
Mormintele se pregătesc de drum,
În România deromânizată.

Sus-puşii nu mai au nimica sfânt,
Ca pe cravate, jurământu-şi schimbă,
Nu mai avem nici fabrici, nici pământ,
Vorbim şi limba noastră-n altă limbă
Şi-acum, se aude clopotul final.

Vin vremuri de urgie şi de grindini
Şi este seara ultimului bal,
Din zori, vom fi români de pretutindeni.

Probabil, mâine – aici va fi pustiu
Şi toţi în pribegie, vom porni-o,
Drum bun popor pierdut la un pariu,
Adio, mamă patrie, adio!
.............................. .
de Adrian Paunescu

Durerea femeiască

V-am tot iertat, v-am tot acoperit,
Şi, să mai amânăm, nu-i înţelept,
Ar fi, să recunoaştem, în sfârşit,
Femeia, n-are, totuşi, nici un drept.

Muncim, ca nişte sclave, zi de zi,
Frumoase-am fost, pe cel dintâi traseu,
Şi condamnarea de-a ne urâţi,
Chiar voi, ce ne iubiţi, ne-o daţi, mereu.

Stăm în picioare, încă de cu zori,
Şi vă miraţi că nu mai sunt subţiri,
Dar voi, care vă credeţi tot feciori,
De ce nu arătaţi ca nişte miri?

Pe unde ne daţi dreptul de-a munci,
Lucrăm istovitor, cu voi în rând
Din când în când, în burţi ne daţi copii,
Iar voi plecaţi la altele, râzând,

Când suferiţi, ne cereţi lângă voi,
Ori vă-mbătaţi, ori aţi trudit prea mult,
Vă plângem, când vă duceţi la război,
Sau când vă speriaţi, la vreun consult.

Eroic v-am iubit nelegitim,
Şi legitim, eroic v-am iubit,
Ne bateţi, ne-nşelaţi şi noi o ştim,
Ba, alteori, intrăm în circuit.

Iar cele care, azi, pe termen scurt,
Vă fură amintirile de ieri,
Îşi vor plăti plăcerea unui furt,
Fatal, cu furtu-aceleiaşi plăceri.

Şi, uneori, păcătuim curat,
Crezând, prin lacrimi mari, de ochi atei,
Că însuşi Dumnezeu este bărbat
Şi nu le înţelege pe femei.

Dar, vai, a fost odată prea frumos,
Ca-n filmele de dragoste a fost,
Şi-acum, ne omorâm sârguincios
Şi zilnic ne distrugem fără rost.

Ne-nvinge viaţa fără orizont
Şi voi ne-nvingeţi, într-un mod câinesc,
Trăim ca nişte văduve de front
Şi mâinile mereu ni se aspresc.

Acum, când auziţi acest reproş,
Priviţi, fără privire, înapoi,
Încuvinţaţi din cap, mărinimoşi,
Şi credeţi că nu-i vorba despre voi.

Şi, totuşi, e vorba despre toţi
Sunteţi la fel de răi şi de flămânzi,
Durerea femeiască pentru soţi,
E-un credit fără giruri şi dobânzi.

Vă e urât cu noi, vă e urât,
Şi ne-aţi ucide, dragilor bărbaţi,
Aşa că vă rugăm numai atât:
Puteţi să ne jigniţi, să ne-njuraţi,
Dar faceţi-o cu tonul coborât
Şi pân-adorm copiii, aşteptaţi.

POEZIE DE ADRIAN PAUNESCU, 

Eu n-am să mă fac bine niciodată,

Eu n-am să mă fac bine niciodată,

Mereu voi suferi de-o boală grea,

 Simţindu-mi conştiinţa vinovată,

 Că nu e totul bine-n ţara mea. 

Puteţi să mă-ntrebaţi: - Ce vrei, băiete? 

În treburile mari de ce te bagi? 

Am să răspund milos şi pe-ndelete: 

- Eu ştiu că îmi sunt dragi cei ce-mi sunt dragi. 

Mi-am investit şi timp şi nervi şi viaţă, 

În drumul care m-a ademenit 

Şi-am acceptat să dorm pe copci de gheaţă 

Şi să trăiesc pe muche de cuţit.

Puteam să-mi fac în alte părţi avere, 

Puteam să fiu un bun european,

 Puteam să mă înscriu la mamifere, 

Ins metabolic de la an la an. 

Puteam să am un os, cum au toţi servii, 

Să-l rod meschin şi fără de idei,

 Dar epocii eu i-am cedat toţi nervii 

Şi ea nu-mi dă nici drogurile ei.

 Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Ţară, 

Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Neam,

 Nu e-năuntru hiba, ci afară,

 Trăiam un veac, labil dacă eram. 

N-am dreptul la o mare suferinţă?

 Nu-mi daţi cartelă nici pentru prăpăd? 

Ei, bine-atunci, în mine ia fiinţă 

Un neam pe care voie am să-l văd. 

Şi n-am să pot să-ngădui niciodată, 

Acestui trup nelegiuit, al meu, 

Să-nveţe nebunia blestemată 

De-a-i fi uşor când ţării îi e greu. 

Ca fluturele părăsind omida,

 Când vine peste toţi o clipă grea, 

Sunt un atlant murind cu Atlantida,

 Deşi putea zbura, dacă voia.

 N-aveţi la dumneavoastră-n farmacie, 

Medicamente, boala să-mi luaţi,

 Un singur leac îmi trebuieşte mie: 

Să-i pot vedea pe ceilalţi vindecaţi.

 Această boală e o boală rară, 

Această boală e o boală grea, 

Această boală se numeşte Ţară 

Şi leacul este ea şi numai ea.

Adrian Păunescu