Se afișează postările cu eticheta POEZII DE MIHAI EMINESCU. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta POEZII DE MIHAI EMINESCU. Afișați toate postările

marți, 14 ianuarie 2025

Remușcarea Eminescu - Adrian Păunescu


                         

Pe o stradă oarecare, dintr-o țară oarecare,
Părăsit, uitat şi singur, Eminescu, iarăşi, moare,
"Doina "lui colindă țara, de la Nistru, pân-la Tisa,
"Doina" lui înlăcrimată, urmărită, interzisă.

Bocetele sunt cinstite, parcă el le-a fost o rudă,
Chiar dacă, fiind în viață, n-a vrut nimeni să-l audă,
Eminescu redevine, dintr-o mie de motive,
Numele sonor şi tragic al regretelor tardive.

Căci acesta-i obiceiul, prin această țară moartă,
Ei, cu geniile țării, tot mereu aşa se poartă,
Le omoară fără preget, cu plăcere le omoară
Şi se pun pe plâns, pe urmă, şi e jale mare-n țară.

Autentici şi-n regrete, autentici şi în crime,
Omorându-şi, prin uitare, pe cei gata să-i exprime,
Naturali în gelozie, naturali în remuşcare,
Mor cei mici de dorul celui omorât c-a fost prea mare.

Piatra aruncată-ntr-însul a rănit mortal norocul,
De e jale şi e moarte şi e plânset, în tot locul.
Eminescu ne arată toată tragicomedia:
Cum se moare-n România, când eşti, însuți, România!

E-un blestem, ce nu sfârşeşte să lucreze niciodată,
Remuşcarea Eminescu, în acelaşi fel, se-arată,
Cu valorile-n derivă, însăşi țara e-n derivă,
Ce cu moarte, toată viața, geniile îşi cultivă.

N-a fost unul să găsească înțelegere acasă,
A plecat mereu o piatră către dânsul, furioasă,
Astfel, mediocritatea a produs mereu otravă
Şi a fost torent de pietre, în invidia grozavă.

Către capetele țării, în isterica risipă,
Caracuda vetișană nu s-a potolit o clipă,
Peste lacrimile țării, urcă lacrimile verii,
Iarăși, piatra e la modă, iarăși, au căzut criterii.

Iarăși, pleacă trist Poetul, dintre oameni, printre astre,
În ospiciul plin de pietre al indiferenței noastre,
Iarăși, spumegă noroiul ce, în loc de sânge, bate,
Iarăși, moare Eminescu, părăsit de toți și toate.

Iarăși, moartea celui mare, morții țării s-a adaos,
Iarăși, totul e posibil, într-un imposibil haos.
Și, în rest, frumos e totul. Și ce muzică deșteaptă:
Pietrele în așteptare zuruie, din treaptă-n treaptă.

E-o serbare populară și, ca neam, ne reprezintă,
Toți românii-nvață astăzi cum se dă cu piatra-n țintă.
Nu mai credem în cuvinte, că sunt urlete sau șoapte.
Eminescu, geniul nostru, e sărbătorit prin fapte.

În imagine statuia lui Mihai Eminescu la Cernăuți

SUS PE DEAL LA IPOTEȘTI...



Dacă a început să ningă sus pe deal la Ipotești,
Să ne-așezăm lângă sobă, să dăm drumul la povești....
La povești și poezii scrise de domnul Mihai,
Cu Ilene Cosânzene și voinici cu păr bălai....

La poezii scrise-n taină, când păduri cutreiera,
Când cu brațul drept sub cap, lângă izvoare-adormea...
Când amintiri din trecut încercau ca să îl cheme...
Și pe drumuri cunoscute, mai trecea din vreme-n vreme.

Când visa la Veronica pe sub plopii fără soți...
Și-adormea scriindu-i versuri pe-un lăicer de vreo doi coți.
La aceste poezii hai să facem un popas!...
Că multe versuri frumoase, necitite i-au rămas...

Câte i-au rămas nescrise...pe sub sălcii plângătoare,
Pe sub spicele de grâu bătute de vânt și soare,
Pe sub omătul cât gardul pe când torcea moloșag,
Pe sub poalele pădurii, lângă Ipoteștiul drag.

Ne-nțeles, trist, singuratic și de gânduri istovit,
A lăsat versuri, la oameni chiar dacă nu l-au iubit.
Nici nu și-a dorit prea multe, a avut un singur dor:
Să nu fie plâns de nimeni, ca un simplu muritor.

Și-a dorit să fie singur și să fie dat uitării...
Somnul să îi fie lin, chiar lângă marginea mării,
Și din ramuri tinerele, patul să-i fie-mpletit,
Numai toamna glas să-i dea frunzișului vestejit.

Și poveștile ca-n viață, toate au câte-un sfârșit...
Nici Domnului Eminescu nu i-a fost visu-împlinit,
A plecat singur și trist, bântuit de frici și gânduri,
Când din tei cădeau întruna floricele rânduri... rânduri...

Însă Bunul Dumnezeu n-a rămas nicicând dator...
Și la numit peste oameni: ,,Poetul Nemuritor."...


Autor: Camelia Nagîț
Fotografie: Cezar Anitei

joi, 2 februarie 2012

Femeia...mar de discordie?



Femeia? Ce mai este si acest mar de cearta,
Cu masca ei de ceara si mintea ei desarta,
Cu-nfricosate patimi in fire de copila,
Cu fapta fara noima, cand cruda, cand cu mila,
A visurilor proprii eterna jucarie?
Un vis tu esti in minte-i — si astazi te mangaie,
Iar maine te ucide. Cu-acelasi ras pe buza
Ea azi asculta soapta-ti de-amor sa o auza,
Iar maini cu mii propuneri te chinuie si stie
Ca orice nerv in tine il rumpe si-l sfasie.
Comedianta veche ca lumea — comedie
Ea joaca azi — juca-va de astazi ani o mie,
Cu-aceeasi masca mandra, neteda, miscatoare —
Si cel iubit de dansa azi rade, maine moare.
Si asta nerozie, cruzime intrupata,
In lumea cea de chinuri ea oare ce mai cata —
Ea, cea ce nu gandeste, gandind doara cu gura?
Caci sarutari si vorbe de-amor i-a dat natura,
Si rasul cel mai vesel, zambirea-mbatatoare,

Atata-ntelepciune e-n gura ei de floare,
Atata-ntelepciune pari a vedea, s-atata
Placere pare-aduce in inima-amarata,
Cand capul c-oboseala pe umaru-i ti-l culci
Sau cand te uiti in ochii-i ucizatori de dulci,
Incat chiar mantuirea cea vecinica ti-o sfermi
Si redevii un Sisif — sacrifici pentru viermi:
Sa le compui in lume o haina-n generatii —
Sacrifici si mandrie, si minte, s-aspiratii.
O, moarte, dulce-amica — sub mantia ta larga
Acoperi fericitii — si magica ta varga
Atinge cate-o frunte de om, ce te doreste:
Il face ca titanii, detot despretuieste,
Despretuieste lumea, pe sine — si-n sfarsit —
Despretuie gandirea ca e despretuit,
Priveste asta viata ca pas spre mantuire,
Ocazie durerei, o lunga adormire
In inimi spaimantate — un chin si o povara,
Ce veacuri ce trecura pe umeri i-ncarcara.
A vietii comedie miscata e de aur —
Cand scena astei viete e-al mantuirii faur.
Ironica e ziua ce vesel te priveste
Pe cand in fire-o fiinta pe alta prigoneste,
Ironica-i miscarea a florilor in vant
Cand sug cu radacina viata din pamant;
Ironic e pamantul — visternic de viete
Cand sanul lui ascunde seminte mii, razlete,
Care iesind odata l-a soarelui lumina,
Cu capul se saluta, se sug cu radacina.
O lupta e viata si toata firea-i lupta,


Milioane de fiinte cu ziua intrerupta
Sustin prin a lor moarte, hranesc prin putrezire,
Acea frumoasa haina ce-acopere pe fire.
In van creati la vorbe si le-azvarliti in vant:
Plodirea este rolul femeii pe pamant.
Priviti acele rasuri, zambiri, visari, suspine,
Dorinta de plodire o samana in tine.
Ce va certati cu noaptea si buiguiti cu luna?
De-ti face-o, de nu-ti face-o... totuna e, totuna.
De nu-ti fi voi in lume din nou sa prasiti neamul,
Oricare vita suie, oricare tont e-Adamul
Vietii viitoare... si fie-un par de gard,
Femei ramaie-n lume, de doru-i toate ard.
O, moarte! — nu aceea ce-omori spre-a naste iara,
Ce umbra esti vietii, o umbra de ocara —
Ci moartea cea eterna in care toate-s una,
In care tot s-afunda, si soarele si luna,
Tu, care esti enigma obscurei constiinti,
Cuprins-abia de-o minte, din miile de minti,
Tu, stingere! Tu, haos — tu, lipsa de viata,
Tu, ce pan’ si la geniu spui numai ce-i in carti;
O, slaba fulgerare... cea, carui nu te teme,
Ingheti nervul vietii din fugatoarea vreme,
Cand altii cu-a lor ganduri mereu in lume sapa,
— Istorie e viata ce scrisa e pe apa; —
Pe tine, dulce-amica, pe tine, intuneric,
Tu, care c-o suflare stingi jocul cel feeric
Al lumii sclipitoare — pe tine, gand de noapte,
Te stinge o femeie cu tainicele-i soapte.
Nimic nu e in soapta-i — stii tu ce ea sopteste?


Ea nu ma vrea pe mine — pe tine te uraste.
Cand imi zambeste mie, ea-atunci s-a pus la panda;
Tu esti jertfa la care tinteste-a ei izbanda,
Ea n-a stiut vodata, ca ce voieste-i alta —
Ca tu esti inamicu-i si ca eu sunt unealta.
Unealta chinuita! unealta de ocara,
Cand eu cunosc prea bine iubirea ca-i amara,
Ma mint pe mine insumi, doresc si cred c-amorul
Folos mi-aduce mie.

Ingropat sub "teiul sfînt" din cimitirul Bellu


  • Iar când voi fi pământ de Mihai Eminescu(n. 15 ianuarie 1850, Botoşani sau Ipoteşti - d. 15 iunie 1889, Bucureşti)

    Iar când voi fi pământ,
    În liniştea serii,
    Săpaţi-mi un mormânt
    La marginea mării.

    Nu voi sicriu bogat,
    Podoabe şi flamuri,
    Ci-mi împletiţi un pat
    Din veştede ramuri.

    Să-mi fie somnul lin
    Şi codrul aproape,
    Să am un cer senin
    Pe-adâncile ape.


    S-aud cum blânde cad
    Izvoarele-ntruna,
    Pe vârfuri lungi de brad
    Alunece luna.

    S-aud pe valuri vânt,
    Din munte talanga,
    Deasupra-mi teiul sfânt
    Să-şi scuture creanga.

    Şi cum n-oi suferi
    De-atuncea-nainte,
    Cu flori m-or troieni
    Aduceri aminte.

    Şi cum va înceta
    Al inimii zbucium,
    Ce dulce-mi va suna
    Cântarea de bucium!

    Vor arde-n preajma mea
    Luminile-n dealuri,
    Izbind s-or frământa
    Eternele valuri

    Şi nime-n urma mea
    Nu-mi plângă la creştet,
    Ci codrul vânt să dea
    Frunzişului veşted.

    Luceferii de foc
    Privi-vor din cetini
    Mormânt făr' de noroc
    Şi fără prieteni.


    Mormântul lui Mihai Eminescu din cimitirul Şerban Vodă, denumit azi Bellu.

Postări populare

Despre mine

Fotografia mea
Sunt pe internet , pentru Slava Lui Hristos si lucrez la Via Domnului ..Iubesc Ortodoxia ,,Credinta adevărată!

http://colajeortodoxe.blogspot.ro/

Arhivă blog