Ma întrebi de m-as întoarce ?

 Ma întrebi de m-as întoarce
Azi în anii tinereții?

Drept să spun nu prea mi-ar place
Să repet corvoada vietii.

 
De greșeli mi-am făcut stocul

Și n-aș vrea să mai fac alte,
Dar aș vrea să am norocul
Să le dau uitării toate!

 
Timpurile ce trecură?
Mulțumesc nu le mai vreau!
Oase rupte, alergatură ...
Îmi doresc să... mai și stau!

 
Îmi doresc timpu-nainte!
Cât mai lung dacă se poate!
La nepoți să fac placinte,
Să am timp și de o carte.

 
Să mă plimb în lumea largă,
Să văd ce nu am văzut
Viața, asta! mi-ar fi dragă!
Nu s-o iau de la-nceput.

 
Vreu timpuri mai liniștite...
Să privesc cum crește Iarba,
Pe întinderi nesfârșite !
Și să uit ce este graba.

 
Poate-aș vrea să mă întorc...
Puțin prin copilărie!
Cu amicii să fac cerc,
Să râdem de-orice prostie!

 
Să-mi mai văd mama și tata,
Chiar de ar fi să mă mai certe!
Să le spun ca:-Uite gata!
Am să pun mâna pe carte.

 
Și să-i strâng în brațe tare
Că mi-a fost așa de dor
Ca-au plecat în depărtare
Și nu-mi e deloc ușor.

 
În rest Doamne-s mulțumită!
Să-mi întorc anii n-aș vrea.
Nu mă dau încă bătută,
Și m-ă-mpac cu vârsta mea.

~Marinela Nichitovici Popa~

... UN VEAC TULBURĂTOR ...

   Versuri de Petru Ioan Garda

Un veac tulburator si-arata pasii, 

Il asistam la nastere cu totii: 

Dispar, in ritm alert, meseriasii, 

In loc, instapanindu-se robotii.

O era nebuloasa, kafkiana, 

Tratand dreptatea omului cu flit, 

Cand locul unui lider cu coloana,

 Il ia, cu japca, regele profit.

Se afla in deruta cetatenii, 

Cand mai se-aud tenorii si coristii: 

Dispar din ateneu muzicienii, 

Si-n loc se instaleaza manelistii.

Ne parasesc actorii mari de teatru, 

Regizorii de geniu sunt putini, 

Si tot mai mult, un public idolatru, 

Se-nchina la circari si cabotini.

Incet, si pentru har se-nchide poarta,

 Castiga spatiu falsul si sclipiciul:

 De pe simeze se retrage arta,

 Facandu-si loc, imperturbabil, kitschul.

O epoca malefica si sumbra, 

Ce sfarma frumusetilor pilonii:

 Se sting poetii mari, dispar in umbra,

 Sa iasa in lumina epigonii."

. NU MA ABAT NICI MORT DE LA JUMARA! ...

  

(Versuri de Constantin Mosor)

"Un gandacel m-a intrebat aseara,
Daca i-am pus gand rau! Doamne fereste!
Nu ma abat nici mort de la jumara!
Mi-a multumit frumos pe... gandaceste!

Apoi, m-am intalnit cu o furnica!
- Ascunde-ma, te rog! Vine beleaua!
- Cum sa manc eu o vietate mica?
Crezi ca-n zadar am ingrasat purceaua?

Un vierme facea semn cu mana stanga!
Bietul de el, curand va fi faina!
Asa a hotarat mintea natanga,
In care creste creier de gaina!

Vad ca imi tine calea o lacusta!
- Matale esti poet. Mananci lacuste?
- Daca acum m-ar spanzura de lustra,
N-as asculta de mintile inguste!

Si tot mergand, ma striga o radasca!
- Domnule om, aud ca te obliga,
Sa ma mananci, tu cu intreaga "gasca"!
- Tocmai am pus de unt cu mamaliga!"

11 septembrie 2022, Bucuresti.
Sincere felicitari, domnului Constantin Mosor. Mi-a placut taaaare mult poezia.
Si sa zic si eu ceva in versuri: Frunzulita de mohor, Noapte buna, tuturor! Amin si Aliluia!
                                                                                                                          Preot Ioan .

SFANTA TREIME -

http://babylenutaicoaneortodoxe.blogspot.ro/

"Nadejdea mea este TATAL, scaparea mea este FIUL, acoperamantul meu este DUHUL SFANT, Treime Sfanta slava Tie". Cati oameni ti-au alinat durerile si cand erai in suferinta? Cati au alergat grabiti spre tine sa iti aduca ceva atunci cand aveai lipsuri? Cati dintre ei ti-au sters lacrimile? Cati ti-au adus bucurie in suflet? Cati sunt gata sa-si dea viata pentru tine? Cati dintre ei te cunosc cu adevarat? Doar Domnul nostru Iisus Hristos, singur ti-a alinat durerile, ti-a inteles slabiciunile, a alergat grabit inspre tine cand aveai lipsuri, ti-a sters lacrimile, si-a dat viata pentru tine... doar El te cunoaste cu adevarat. Doar Dumnezeu, cel care "Neputintele noastre a luat si bolile noastre le-a purtat" (Isaia 53:4), si care a spus: "Cheama-ma in ziua necazului tau si te Eu te voi izbavi, iar tu Ma vei preaslavi" (Psalm 49:16).

Doamne, iti multumesc PENTRU TOT CE MI-AI DAT! Doamne, iti multumesc PENTRU TOT CE MI-AI LUAT! Doamne, iti multumesc PENTRU TOT CE MI-AI LASAT! Fie numele Tau binecuvantat de acum si pana-n veac. Amin si Aliluia!

                                                                                                                              Preot Ioan.

Ma întrebi de m-as întoarce

Ma întrebi de m-as întoarce

Azi în anii tinereții?
Drept să spun nu prea mi-ar place
Să repet corvoada vietii.

 
De greșeli mi-am făcut stocul
Și n-aș vrea să mai fac alte,
Dar aș vrea să am norocul
Să le dau uitării toate!

 
Timpurile ce trecură?
Mulțumesc nu le mai vreau!
Oase rupte,alergatură ...
Îmi doresc să... mai și stau!

 
Îmi doresc timpu-nainte!
Cât mai lung dacă se poate!
La nepoți să fac placinte,
Să am timp și de o carte.

 
Să mă plimb în lumea largă,
Să văd ce nu am văzut
Viața, asta! mi-ar fi dragă!
Nu s-o iau de la-nceput.

 
Vreu timpuri mai liniștite...
Să privesc cum crește Iarba,
Pe întinderi nesfârșite !
Și să uit ce este graba.

 
Poate-aș vrea să mă întorc...
Puțin prin copilărie!
Cu amicii să fac cerc,
Să râdem de-orice prostie!

 
Să-mi mai văd mama și tata,
Chiar de ar fi să mă mai certe!
Să le spun ca:-Uite gata!
Am să pun mâna pe carte.

 
Și să-i strâng în brațe tare
Că mi-a fost așa de dor
Ca-au plecat în depărtare
Și nu-mi e deloc ușor.

 
În rest Doamne-s mulțumită!
Să-mi întorc anii n-aș vrea.
Nu mă dau încă bătută,
Și m-ă-mpac cu vârsta mea.

Versuri ~Marinela Nichitovici Popa~

În oraşul cu iubire

" În oraşul cu iubire, locuiesc tot mai puţini,
Drumul către fericire, din păcate, nu-l mai ştim...
E aşa frumos aici, ca-ntr-o lume de povesti!
Tot ce trebuie să faci este doar ca să iubeşti!

În oraşul cu iubire, oamenii mereu zâmbesc,
De atâta fericire, ochii lor, toţi strălucesc.
Politeţea e firească, iar atunci când se-ntâlnesc
Nu se spune "bună ziua", ci se spune "te iubesc!"

În oraşul cu iubire nu există cerşetori,
Toată lumea dăruieşte doar emoţii şi fiori!
Florile sunt mai frumoase, frunzele în pomi dansează,
Nopţile sunt în lumină, inimile radiază...

În oraşul cu iubire, oamenii nu merg, plutesc,
Le-au crescut pe spate aripi, tot spunându-şi "te iubesc!"
Nu există sărăcie, sunt avuţi şi fericiţi,
Cea mai mare bogaţie-i că iubesc şi sunt iubiţi...

În oraşul cu iubire, nu există umilinţă
Oamenii nu ştiu să plângă, nu există suferinţă
Trupurile-s sănătoase, ele nu îmbătrânesc,
Vitamina e iubirea şi pastila "te iubesc!"

În oraşul cu iubire, oameni-s nemuritori
Nu există cimitire, când iubesti n-ai cum să mori!
Cine vrea eternitate, cine vrea ca să trăiască
Poate să se mute-aici, doar să ştie să iubească! "

(Florentina Mitrică)

ROMÂNIE, ROMĂNIE!

Românie, Românie,
Țara sufletului meu,
Sfântă și iubită glie,
Dar ești - dat de Dumnezeu!

Ai trecut prin vremuri grele:
Și prin spadă și prin foc,
Dar - prin a istoriei vrere -
Ai rămas mereu pe loc.

Pruncii tăi crescut-au falnici,
Au luptat și au muncit,
Te-au iubit și ți-au fost harnici,
Pentru tine au murit.

Românie, Românie
Și Ardealul și Muntenia
Și Moldova-s a ta glie
Dobrogea, Banat, Oltenia

 
Crișana și Bucovina -
De la Tisa pân la Nistru.
Iza, Rădăuți, Brodina
Caraș, Bega, Nera, Istru

Curg la vale-ntr-o suflare,
Toate-s ape de-un pământ.
Toți din România Mare
Sunt de-o limbă și-un cuvânt.

Românie, Românie,
Neam de geți și de latini,
Mulți te-ar fi lăsat pustie
Ori prădată de străini.

Dar le-a fost vrere în van!
Mușatini și Basarabi,
Mircea, Țepeș și Ștefan
Și Mihai luptat-au bravi.

Cavalerii, oșteni, răzeșii
Alungat-au din fruntarii
Perși, hapsburgii, mongoli ori leși,
Otomani, nemții, muscalii.

Românie, Românie,
Să adune sub un steag
Și o stemă, cu mândrie
Tot pământul tău cel drag.

Cărturari și tălpașii
Domni și oameni de oștire
Pe un drum și-au unit pașii -
Te-au creat spre nemurire.

Plămădind pămănt cu sânge
'Nodând lacrimi cu sudoare
De când, prunci, știau a plânge
Pân' la ultima suflare.

Românie, Românie,
Mulți ți-au vrut hotarul sfânt,
Ți-au furat din bogăție,
Au ciuntit al tău pământ.

Ți-au vândut codri și aur,
Ți-au luat petrol și grâne,
Ți-au furat și din tezaur...
Și valorile-ți române.

Și ți-au dat pe umeri juguri
Ori căpăstru și zăbale;
Te-au ars pe prea multe ruguri
Și te-au pus în iesle goale.

Românie, Românie,
Ți-au plecat în lume fiii,
Mulți trăiesc în pribegie,
Își uită limba copiii.

Atâtea minți sclipitoare,
Atâtea brațe-n putere
S-au pierdut peste hotare,
Pentru-o brumă de avere.

Câte mame lăcrimează
Că nu-au fii azi acasă,
Câți părinți nu pot să-și vază
Copilașii stând la masă!

Românie, Românie,
Trădători de neam și țară
Ce-au ciuntit câte-o felie
Și-au făcut-o să dispară.

Te-au vândut și la bucată,
Te-au scos toată la mezat,
Țară binecuvântată,
Te-au furat și tot furat!

Românie, Românie,
Câți izvorul ți-au secat!
Tu ai fost ca apa vie
Și mereu ai înviat.

A imperiilor cenușe
Măturat-ai de pe jos,
Ți-ai frânt lanțuri și cătușe
Și-ai crecut ca Făt Frumos.

Nicio vrere, niciun gâde
N-a putut să te doboare;
Prin furtuni și vremuri hâde,
Ai răzbit din nou spre soare.

Românie, Românie,
Și la bine și la greu
Eu primesc cu bucurie
Să fii veșnic drumul meu.

Căci pământul tău mi-e mamă,
Tată-mi este cerul tău
Și-ai mei frați, îmi sunt de-o seamă,
Și românul bun - și rău.

Carpați, Dunăre și Mare,
Și Româna ta Câmpie
Mi-s și dar și încercare,
Românie, Românie!

Într-o lume speriată...

 

Într-o lume de chibiți,
plină-n cer de sateliți,
chinezoii schimbă tonul:
ne veghează cu balonul!

Într-o lume stăpânită,
de americani cârmită,
ne salvează ei Planeta:
sparg balonul cu racheta!

Într-o lume de mirați
astăzi toți sunt legănați
dar, de vină nu e vântul:
căci ne leagănă Pământul!

Într-o lume speriată,
ce visează la “odată”,
soarta-i este colosală:
e departe și e goală!

Într-o lume, azi ciudată,
nu mai e ce-a fost odată:
nu ne mai luptăm cu oști,
ci cu mintea unor proști!

Tiberiu Foris.

SINGURĂTATE

Boris Ioachim (Costel Geana)

Ce monotonă-i iarna colilie –
Doar vântul se răsteşte, zurbagiu...
Mi-e ziua îngheţată şi pustie,
Iar sufletu-i bătrân şi pământiu.

Nici ciorile, bătrâne bocitoare,
De-o vreme, nu-mi mai prohodesc la geam...
Plictisul zilelor aproape doare –
Din mreaja lor scăpare, parcă, n-am.

Singurătatea – doamnă credincioasă –
Îmi ţine de urât, fără răgaz...
Tăcută şi deloc capricioasă,
Îmi stă-ncleştată tandru de grumaz.

Suntem prieteni vechi, noi, niciodată
Cu adevărat, nu am fost despărţiţi...
Iar dacă ne-am certat, câteodată,
N-am pus la suflet, ci-am rămas uniţi.

„Prietenie” - e-un cuvânt ce-mi sună
Când amuzant, când tragic, când ciudat...
Singurătatea mi-a fost cea mai bună
Tovarăşă de viaţă, neîncetat.


Singurătate, noaptea e târzie –
Hai, înveleşte-mă, poate dormim...
Ca-ntotdeauna, în ziua ce-o să vie –
Noi doi, tot împreună o să fim...

Cutremurul...

S-a cutremurat pământul tremurând din temelie,
Împlinindu-se cuvântul cel vestit din proorocie.
Au căzut ziduri de piatră și căsuțe luminate,
Omenirea indurerată e cuprinsă iar de moarte. 

Cine a crezut vreodată ce necazuri o să vină 

Într-o noapte liniștită când dormeau cu toți în tihnă?
Câți și-au spus "la revedere" ,
când aseară s-au culcat sau câți oare au fost siguri 

că s-or mai scula din pat?

 Încă odată omenirea a rămas iarăși ca mută,
Văzând câtă neputință ,când natura se frământă.
Câți copii și câte mame strigă sub dărâmături,
Și câți oameni plin de groază caută printre surpături? Oare....

suntem noi mai buni și mai fără de păcat,
Decât oamenii ce astăzi ,au un suflet sfâșiat?
Dacă azi la noi e bine și nu e nimica rău ,
Să stăm toți in rugăciune ,
mulțumind lui Dumnezeu. 

Domnul Sfânt să aibă milă de poporul incercat,
Și-l rugăm astazi pe Domnul,
să ne ierte de păcat.
Să aline El durerea care este-n Turcia,
Și să lase mângâiere ,
DUMNEZEU CU MÂNA SA!
Elena Sara Özçöllü

Dormi in pace de Alexandru Vlahuță

 

Dormi, iubito, dormi în pace. N-am venit să-ți tulbur somnul,
Nici să plâng... La ce-am mai plânge pe-adormiții întru Domnul!
Am venit să cuget. Uite, nicăiri nu pot mai bine
Gândurile să-mi desfășur, și să stau la sfat cu mine
În mai bun răgaz. Aicea, simt că-s mult mai înțelept,
Ș-ale lumii toate parcă le văd limpede și drept.
Cât de clare mi se-nșiră toate din trecut, în minte,
Când de-a crucii muche rece îmi lipesc tâmpla fierbinte.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

E uscat-acuma țărna ce te copere, și mie
Parcă tot nu-mi vine-a crede că ești dusă pe vecie.
Uneori te țin departe și mă-ntreb de ce nu-mi scrii...
Dornic căutând în cale-ți, parcă tot aștept să-mi vii.
A, cât de pustie-i lumea și viața fără tine!
Câteodată, stând aicea, la mormântul tău, îmi vine
Ca o furie nebună. Ș-aș voi atunci, aproape,
Față-n faț-acolea, lângă piatra astei triste groape,
Să-mi descind-acela care, cu puternica lui dreaptă,
Lumile le cârmuiește, și-n văzduh astrii îndreaptă,
Și eu, viermele din tină,
Să-i cer astfel socoteală - lui, izvorul de lumină:
Doamne, dacă nu se mișcă nici un pai de pe pământ
Fără știrea și voința ta, și dac-al tău cuvânt
Este singura poruncă cărei toate se supun;
Dacă tu ești drept, puternic și nemărginit de bun,
Spune, pentru ce adesea lovitura ta-i nedreaptă?
Pentru ce ne surpi credința-n judecata ta-nțeleaptă?

De ce - fulger - cazi pe-un templu, spinteci bolta 
ta sfințită

Și în țăndări crăpi icoana Maicii Domnului, trăsnită?
De ce-așterni omătul iernei peste floarea lui april
Ș-un lințoliu pe obrazul visătorului copil?
Pentru ce iai două inimi, căror tată zici că ești,
Și, topindu-le în focul tinereții, le ursești

Dor cu dor să-și împletească, prinse-n dragoste nebună,
Și când se iubesc mai dulce și-și fac visuri împreună,
Din senin îți vine-o toană: zvârli țărâna peste una,
Iar pe cea stingheră - neagra jale pentru totdeauna!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Doamne, iartă-i pe aceia cari-ncep să se-ndoiască.
Sunt dureri prea grele-adesea pentr-o inim-omenească!
O, de-ai ști cât am iubit-o și cât sufăr, m-ai ierta
Că-ntr-un timp pierdui credința în dumnezeirea ta!
Era tânără, frumoasă. - Vai, și cum o mistuise
Boala. Parc-o văd, când mâna-i slabă întinzându-mi zise:

“Ce te uiți așa la mine... M-am făcut urâtă... știu!î
Și-ncepu să plângă,-ntr-însa plânsul doar mai era viu!
Ochii mari, dar stinși, sub alba-i frunte i se adâncise,
Și pe vinetele-i buze un surâs încremenise.
Cum părea de-mbătrânită-n nemblânzita morții gheară!
Când, sub galbena lumină a unei făclii de ceară,
Își da duhul, liniștită, ca un Mesia pe cruce,

Am simțit atuncea, Doamne, că din suflet mi se duce
Pâní și drojdia credinței ce-o purtam ființei tale.
Și mi-am zis: Desigur, pasul pe-a vieții noastre cale
Nimeni alt nu ni-l îndreaptă: dumnezei ne suntem noi.
Lumea asta-mbătrânită în mizerii și nevoi

Singură se cârmuiește. - Piatră, floare, astru, om,
Toate-au izvorât, în noaptea vremilor, dintr-un atom,
Rând pe rând, una din alta, fără știrea nimănui.
Tot ce Biblia ne cântă - decât o poveste nu-i.
Iehova, erou din basmul Bibliei - iadul cu munci,
Îngeri, rai... o-nchipuire!...

Astfel cugetam atunci.
Dar, când părăsii odaia plină de înghețul morții
Și ieșii sub minunata boltă înstelat-a nopții,
Luna galeșă-n văzduhuri, de a pururi plutitoare,
Revărsa atâta farmec, și-n așa sfântă splendoare
S-arăta vederii mele, că mă-nfiorai deodată
Și-mi zisei: E cu putință să fim tot dintr-o bucată?

Eu - clipa de lut, și dânsa - veșnicia de lumină!
Eu urăsc și plâng, ea trece zâmbitoare și senină...
Eu mă târâi prin noroaie, ea plutește-n cer albastru...
Câtă depărtare, Doamne, de la vierme pâní la astru!
Dar cum lunecă prin stele, fără să le-atingă?... Cine
Mân-atâtea lumi, cu pază, pe cărările senine?

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

A, ce mic, și ce netrebnic m-am simțit atunci-naintea
Marii străluciri ce-n raze-i inima-mi scălda și mintea!
Și adânc smerit, cucernic, pocăit în fața lunii,
Slavă și-nchinare-adus-am bunului stăpân al lumii.
Dormi, iubito, dormi în tihnă. N-am venit să-ți tulbur
somnul.
Am venit să-mi plec genunchii ș-a mea inimă spre

Domnul.

Te-ai supărat Doamne...

Te-ai supărat Doamne, ne-ai luat
Până și iernile din sat,
De bobotează vrei să pui flori
În loc de chiciură pe pomi.

Zăpada mare pân la ferestre
A rămas scrisă într-o poveste,
Iar ghioceii s-au grăbit
De Sfântul Ion au înflorit.

Mirată am fost când am văzut
Magnolia c-an mugurit,
Nu-i nici februarie și vrei
Lunca plină cu ghiocei.

Pe grâu n-ai pus o haină groasă
Un spic bogat cum o să iasă,
Pământul plânge ca și noi
Că vara nu mai vii cu ploi.

Știm c-am greșit, mai iartă o dată
Dă-ne zăpada de altădată,
În lume pune pace iară
Nu vrem pământul ca să piară.

 
12 Ianuarie 2023

Mioara

Nu e Dumnezeu de vină!

 

 

Arde cerul și pământul, lungi puhoaie varsă norii,
Munții crapă, marea urlă, plânge lumea, plâng și zorii.
Toate-și schimbă rostul, starea, curg durerile șuvoi;
Universu-ntreg se miră cum ne batem joc de noi.

Cine, oare, e de vină pentru nebunia noastră?
Cine strică Adevărul și-această Planetă-albastră?
Cine otrăvește marea? Cine dezvelește munții?
Cine blastămă și râde? Cine este-n noaptea minții?
Cine a trădat Iubirea? Cine anșelat știința?
Cine-a pervertit gândirea și onoarea și credința?
Cine strică armonia ordinii lui Dumnezeu?
Cine laudă minciuna? Cine-s robii celui Rău?
Cine-s farisei și iude? Cine-aruncă la gunoi
Sfintele Porunci și pruncii și-Adevărul vieții noi?
Cine este vinovat pentru crime și dezastre?
Pentru falsa închinare? Pentru chinurile noastre?

Este Dumnezeu de vină că batjocorim natura?
Că iubim destrăbălarea? Că nu mai trăim Scriptura?

Nu e Dumnezeu de vină!
Noi suntem cei vinovați!
Noi uităm de Dumnezeu și de cei apropiați.
Lăcomia pentru-avere, viața noastră de păcate
Ne coboară-n foc și lacrimi, în durere și în moarte.

Câte suflete sărmane să înoate în durere
Să-nțelegem că păcatul ne îndreaptă spre cădere?
Când vom ști că viața-n lume fără Bunul Dumnezeu
Este doar deșertăciune, sub puterea celui Rău?

***
Doamne, Te rugăm, ai milă, ia durerea omenirii,
Fă-ne să-nțelegem, astăzi, rostul vieții și-al iubirii!
Iartă-ne, din nou, Părinte, prin Isus, prin Fiul Tău,
Dă-ne duh de pocăință, să fugim de orice rău!

Dă-ne sfânta-nțelepciune să-nțelegem Adevărul,
Să purtăm mereu în suflet Dragostea, Lumina, Cerul!
S-alergăm, smeriți, la Tine, cât vom fi pe-acest pământ
Și de-ar fi să vină moartea, să murim cu Ceru-n gând!

Autor: Gelu Ciobanu

Unde esti copilarie?

 

Unde-ai rămas copilărie
În care colţ de sat uitat ?
Pe strada ce-a rămas pustie,
De câte ori m-am întrebat ?

Unde-i salcâmul de la drum
Şi banca unde mă jucam ?
Unde te-ai dus tăicuţă bun
Tu, mă găseai când m-ascundeam ?

Şi unde este oare mama ?
Cine-i bătrâna cu privirea blândă ?
Îi recunosc numai năframa
Ţesută din firele de lână !

De ce mi-e dor acum de mine ?
Mi-e dor de un copil firav,
Şi dor mi-e satule de tine
De mâna mamei ce m-a legănat !

N-am mai visat demult copilăria
De parc-a luat şi visele cu ea,
Dar astăzi, ştiu că sărăcia
Cât ai o mamă, nu e grea !

De n-ai avea un colţ de pâine
Nici apa după ce o bea,
Cât ai o mamă lângă tine
Vei căpăta puterea de-a răbda…

**de pr:Elisei **

Țară mică și sinucigașă!

 

Țară mică și sinucigașă!

Vai de capul tău, sărmană țară,
Toți te jefuiră și scuipară,
Iar la urmă o făcuși și tu!

O istorie întreagă căutară,
Să te ardă și să te sfâșie,
Nici țărâna să nu-ți mai rămâie,
Numai amintirea-ți de ocară!

Și ce n-au putut să-ți facă-n veac,
Liftele păgâne și străine
O făcuși tu, țara mea, mai bine,
Cu o sete fără de egal!

Vai de capul tău, nenorocito!
Din tot ce-am fost nimic n-o să rămână,
Nici măcar o mână de țărână,
Care să spună că am fost aici!

Grigore Vieru

Copil Frumos- de Carmen Pricop

Copil frumos, te-aş ţine-ascuns
în locul unde n-au pătruns
nici răutatea, nici mânia,
în locul unde e stăpână bucuria.

Şi ţi-aş păstra desţelenită
grădina vieţii, şi-nflorită,
ca un surâs să fie fiecare floare,
pe chipul tău să râdă lumina de la soare.

Şi ţi-aş aşterne dragoste în cale,
din suflet aş lăsa să scuture petale,
ca să nu simţi nici pietre ascuţite şi nici spini,
să nu te rătăceşti prin mărăcini.

Vise înalte ţi-aş păzi în palmă,
iar zborurilor tale le-aş ţine vremea calmă,
şi timpul l-aş supune şi l-aş îmblânzi,
l-aş pune în clepsidră şi ţi l-aş dărui.

Dar nu ştiu cum să fac acestea toate,
nu era scris în nicio carte,
şi nu cred că a fost vreun înţelept
care ştia ceva şi a păstrat secret.

Şi-atunci tot ce rămâne e să îţi dau poveţe,
să te învăţ că lumea are multe feţe,
să îţi arăt cum sufletul se oţeleşte,
dar dragostea din el e cea care te creşte.

Să-ţi spun că din durere iei putere,
că pentru a clădi un vis de multe ori se cere
să laşi bucăţi de suflet să se sfâşie din tine;
dar să nu-ţi pară rău când tot ce faci e bine!

Să nu uiţi idealuri chiar dacă ţi se pare
că s-au pierdut cândva în neagră depărtare!
Oricât de întuneric, mai sunt câteva stele;
să cauţi mereu zborul şi să ajungi la ele!

De cazi, să te ridici mai sus
şi să răsari chiar dacă soarele-a apus!
Dacă pierzi astăzi, poţi învinge mâine;
să nu-ţi vinzi inima pe-un colţ de pâine!

Să nu uiţi niciodată să fii bun şi drept,
să nu te pleci, dar să fii înţelept!
Şi vieţii să-i surâzi, să ştii cum să te bucuri
de împliniri înalte şi de mărunte lucruri!

Iar la sfârşit, când scazi şi când aduni,
când timpul ce-ţi rămâne e cât să-l ţii în pumni,
să-ţi fie gândul liniştit şi inima senină
că ai trăit frumos şi viaţa ţi-a fost plină.

A fost odată,de demult

O lume de poveste,
În care am crescut şi noi
A fost...dar nu mai este!
O lume-n care noi atunci
Copii fiind acasă,
Ne bucuram de ce aveam
Sau...nu aveam la masă.
De un covrig sau colăcel
Făcut la sărbătoare
De ochii mamei buni şi blânzi
Privind pe fiecare.
Cu obrăjorii plini de ger
Şi îngheţaţi de-afară,
Pe lângă sobă adunaţi
La ceas târziu de seară.
Cum pe băncuţă,lângă noi
Stătea mereu bunica,
Şi tare mult ne mai plăcea
Povestea cu furnica.
N-aveam atuncea telefon
Nici laptop nici tabletă,
Nici nu ştiam ce-nseamnă-atunci
Să fii în sat vedetă.
Ne bucuram de sărbători
De iarnă,de zăpadă,
De săniuţa ce era
Comoara din ogradă!
În drum copii ne-ntâlneam
Şi plini de bucurie,
Pe derdeluşul cel înalt
Era o veselie.
...Aşa a fost cândva...demult
Copilăria noastră,
Căsuţa-n care am crescut
Cu lampă la fereastră.
Azi...nu mai e nimic la fel
Şi-n lumea agitată,
Rămas-au numai amintiri
Ce-au fost cândva...odată...
De NICU FASOLĂ....

Aș pleca...

Aș pleca în lumea unde, nu se războiesc bogații,
Unde oamenii sunt sinceri și toți se iubesc ca frații,
Unde soarele și luna sărută cu drag pământul,
Iar bărbatul și femeia își respectă jurământul.

As pleca acolo unde, banul nu are valoare,
Unde nimeni nu te-ntreaba cât ai strâns în buzunare,
Unde pacea și iertarea se unesc cu armonia,
Iară omul și natura își arată măiestria.

Unde visele-s aievea și se nasc din lucruri simple,
Unde valurile mării te mângâie pe la tâmple,
Unde plouă cu iubire și pământul înflorește,
Unde noaptea e ca ziua, iar apusul strălucește.

Într-o lume de poveste, unde nu există ură,
Unde omul dăruiește dragoste fără măsură,
Unde-i leagăn curcubeul, unde stelele sunt flori,
Ce ne mângâie privirea, în mii și mii de culori.

As pleca în locuri unde, nu există-ngrijorare,
Unde ziua cea de maine, o cunoaște fiecare,
M-aș întoarce doar când omul, va uita de tot ce-i rău,
Va fi drept și bun la suflet și va crede-n Dumnezeu.

autor Rodica Larie / O viață

Voi nepoti ce aveti bunici

 

,,Nu mâncați prea multă pâine,
Carne numai câteodată,
Slănina dați-o la câine,
Sarea, să nu fie sărată,

Zahăru-i periculos,
Nici prea multă-afumătură,
Toată carnea de pe os
Îți face rău la dantură."

Iau televizoru-n spate
Și-l zdrobesc tăt cu săcurea
Că așa nu să mai poate
Cu așa sfaturi aiurea.

Moșu meu o sută are,
Bunica o sută doi
Că n-aveau televizoare
Să-i prostească,ca pe noi,

O mâncat numa slănină
Luată din afumătoare
Și prăjeau cârnați de cină
Cu o mămăligă mare.

Preluat

Bunicii și nepoții

 

Bunicii stau cu gândul la nepoți
De dorul lor tresar și-n somnul unei nopți
În ei văd viitorul poruncii împlinite
Că neamul nu se stinge și merge înainte

Stau cu îngrijorare din zori până-n amurg
Și ochii-n bucurie după ei se scurg
Privesc la ei și-i văd cum cresc așa de iute
Și uită de amarul zilei și al vieții trecute

Cu drag privesc la îngerescul chip
Ca niște copii , cu ei se joacă în nisip
Își fac și planuri , le înșiră pe-a gândului listă
A dispărut orice durere , fața nu le mai e tristă

Uită de ei , parcă nici nu mai sunt în viață
Când nepoții-și arată nevinovata față
Fiorii de iubire , tresar și se întind
Când îngereasca față în ei o văd zâmbind

Inima le este dor și sufletul foc
Și zbucium au în ei și stare n-au deloc
Cu ochii la ei , parcă trăiesc un vis
Urechea le e trează și ochiul deschis

Când în pătuț , la somnul lor privesc
Simt zborul cum îi ia și-n aer plutesc
Deși-s bătrâni , dar simt că se simt bine
Când din nepoți răsar , numai clipe senine

Șoapta iubirii lor , în adânc de suflet stă ascunsă
Dragostea pentru ei , dă bunicilor o stare nepătrunsă
Sunt fii din fiii lor , din stirpe strămoșească
Și pentru ei se roagă la slava cea cerească

Au dat bunicii , din iubire , în mințile nepoților
Și trec mult mai ușor prin greul amintirilor
Din când în când , mai vine și tristețe
Că ei se vor duce până nepoții ajung la tinerețe

Dar , asta-i legea firii din veacul veacului
Prin care hotărâtă-i soarta omului
Bunicii nu sunt morți , chiar de nu trăiesc
Dacă pe pământ , nepotii-i pomenesc

Bunicii nu sunt morți , chiar de-s în mormânt
Dacă nepoții lor , trăiesc pe-acest pământ
Nepoții sunt urmași și neamul nu se frânge
Și dăinuirea lui , din lume nu se stinge.

23 august 2018
Preot Ion Predescu