Într-o țară prea-bogată și cu oameni prea-deștepți

                    

Într-o țară prea-bogată și cu oameni prea-deștepți

mâța se ridică-n coadă în poziția de drepți
iar stăpânul din pădure, ursul brun, fără de frică,
are coada ridicată dar tăiată, mititică.

Crește azi economia ca voinicul din poveste
dar, când linia se trage, la-împărțit nimic nu este
și, trudirea autohtonă de prin zori și până-n seară
și averea din adâncuri - pe nimic se duc afară.

Am închis în veselie fabrici, mine și uzine
și ne plângem între palme că e rău și nu e bine
iar în loc am pus cu râvnă miile de prăvălii
care vând, din toată lumea, doar otrăvuri și prostii.

Plini de drepturi câștigate și râvnind la libertate
ne-am trimis la muncă frații ocupând vreo zece state
și, trudind pentru o pâine de-a avea de pus pe masă
azi, românul meu cu fală, peste tot este acasă.

Cu gândiri de azi-pe-mâine, vindem grâu și cerem pâine,
căutăm colaci din grâne pe codița unui câine,
râurile ce curg lent - chinuit mai fac curent,
iar stăpânul cel dement îl scumpește, cent cu cent!

Cu destinul Mioritic, alegând răul cel mic,
ne-îndreptăm cu voinicie înspre zero, spre nimic,
și mă-ntreb, așa, pe mine, cum să nu vină sfârșitul,
de-am ales ca șefi de țară - Chiorul, Mutul, Bâlbâitul?

Cu așa aleși în frunte și cu soarta dată-n zaruri
țara e în siguranță ca Titanicul pe valuri
dar, rămâne optimismul când alunecăm în hău,
să zâmbim astăzi cu toții - mâine va fi mult mai rău!

Tiberiu Foris, Pierduți în timp. Vol. 9.

Viața asta-i bun pierdut

Viața asta-i bun pierdut
Când n-o trăiești cum ai fi vrut!
Și-acum ar vrea un neam călău
S-arunce jug în gâtul tău:
E rău destul că ne-am născut,
Mai vrem și-al doilea rău?

Din zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moș îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănțuit.

Cei ce se luptă murmurând,
De s-ar lupta și-n primul rând,
Ei tot atât de buni ne par
Ca orișicare laș fugar!
Murmurul, azi și orișicând,
E plânset în zadar!

Iar a tăcea și lașii știu!
Toți morții tac! Dar cine-i viu
Să râdă! Bunii râd și cad!
Să râdem, dar, viteaz răsad,
Să fie-un hohotit și-un chiu
Din ceruri până-n iad!

De-ar curge sângele pârău,
Nebiruit e brațul tău
Când morții-n față nu tresari!
Și însuți ție-un zeu îți pari
Când râzi de ce se tem mai rău
Dușmanii tăi cei tari.

Ei sunt romani! Și ce mai sunt?
Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,
Zamolxe, c-un întreg popor
De zei, i-am întreba: ce vor?
Și nu le-am da nici lor pământ
Căci ei au cerul lor!

Și-acum, bărbați, un fier și-un scut!
E rău destul că ne-am născut:
Dar cui i-e frică de război
E liber de-a pleca napoi,
Iar cine-i vânzător vândut
Să iasă dintre noi!

Eu nu mai am nimic de spus!
Voi brațele jurând le-ați pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Și-n zei! Dar vă gândiți, eroi,
Că zeii sunt departe, sus,
Dușmanii lângă noi!

Cine sunt eu?

Eu sunt în multe feluri, și dulce și amară
Amestecul ciudat de nebunie rară,
Sunt rece ca oțelul și caldă ca o rază
Eternul feminin, ce plânge și visează.

Sunt deseori tăcută, și uneori nu tac
Ca apa printre pietre, prin lume loc îmi fac,
Am ochi de fiară uneori, și alteori de zână
Un om ar spune că sunt rea, iar altul că sunt bună.

Sunt uragan și sunt o mare calmă
Un copilaș speriat, crezând că-i dai o palmă,
Sunt tristă ca vioara ce plânge-n nopți târzii
Ori veselă ca ciocârlia, ce cântă pe câmpii.

Eu sunt și cerșetoare și regină
Sunt fir de iarbă de pe drum, sau floarea din grădină,
Sunt o enigmă, o carte necitită
Femeia ce se-ascunde, să nu fie rănită.

Maria Neagu

Nu-mi da Doamne-o bătrânețe

...Mioara Lobodă

 
Nu-mi da Doamne-o bătrânețe
să nu pot să-mi iau o pâine,
Nuci s-ajung să fiu povară
pentru cel de lângă mine.

 
Lasă-mă să pot să merg
și cu mâinile să-mi fac,
De-ale gurii de mâncare
să nu stau flămând să zac.

 
Nu-mi da Doamne-o bătrânețe
Cu ani grei ce nu-i pot duce,
că s-or sătura de mine
Și-atunci nimeni nu m-or plânge.

 
Dă-mi una să o pot duce
până când ceasul îmi bate,
Și-atunci cerul să-mi deschizi
când pe cer , stelele-s aprinse toate.

 
11 Februarie 2025
Foto internet

Unde-s ochelarii ?

* de Otilia Cazimir *

Bunicuţa-i supărată,
că de-un ceas întreg tot cată:
cată-ncolo, cată-ncoace,
ochelarii nu-s şi pace!

I-a cătat pe sub saltele,
și-n papuci, şi-n ciuboţele,
pe sub perne, pe sub oale,
pân’ n-a mai putut de şale!

A mai stat, a mai oftat,
iar s-a pus pe căutat!
Stă şi-aprinde-o lumânare:
unde să-i mai cate, oare?

Nu-s în raft, nu-s în cutie,
poate-or fi-n bucătărie…
răscolește pe subt scară
și pe poliţă-n cămară,

În cuptor, pe sobă sus,
ochelarii nu-s şi nu-s!
Să nu fie cu bănat,
Cine, oare, i-a furat?

Când să-i cate şi prin tindă,
dă cu ochii de oglindă,
și ce vede, ce nu vede,
parcă nici nu-i vine a crede:

Ochelarii, poznă mare!
Îi stăteau pe nas călare…
îi cătase-n cui, sub pat,
dar pe nas nu i-a cătat.

Şi de nu-i vedea-n oglindă,
i-ar căta şi-acum prin tindă!

BĂTRÂNETEA

                             

Mi-am cârpit ciorapii și o bluză-n cot,
Însă fericirea să mi-o cos nu pot,
M-am dus în oraș să cumpăr o ață,
Să pot coase, zile, nopțile la viață.

Mi-a zis o băbuță: Ce te străduiești?
Ce-ai pierdut,pierdut e! N-o să-l mai găsești!
Poți cârpi pe tine,toată îmbrăcămintea,
Sufletul nu-l coși, Inima și mintea!

Soarta nu se schimbă, dar poți îndulci
Fiecare clipă! Poți, cu bucurii.
Și mai poți c-un zâmbet să aduci lumină,
Casa mulțumită ! Lumânări în mână!

Omului la greu, să-i întinzi bănuți,
Pâine la flămânzi, papuci la desculți.
Nu te mânia, când ți-or râde-n nas,
Urii nu-i lăsa, lângă tine-un pas.

Nimeni n-are voie, nicicând să-ngrădească!
Binelui o ușă, Iubirii, fereastră!
Coase dacă vrei: Flori și cer pe ie,
Clipele să-ți treacă, cânt de ciocârlie!

Pune nod la lacrimi, punte fă-i la dor
Și-or părea ușoare, toate câte-ți dor.
Nimeni nu-și cârpește inima rănită
Nu întorci din drum, viața rătăcită!

Nu răsare soare, când e miezul nopții,
Nu poți fi pe plac, așa cum vor toți.
Însă poți rămâne, Om de omenie
Viața, rai lumesc, pentru tine fie!

Elena Caruntu

SĂ-MI FII TU SINGURUL TEZAUR

       

Pășesc într-un nou an, Părinte,
Nu știu ce-o fi de-acum 'nainte,
Dar de-mi va fi cărarea grea,
Să mergi Tu înaintea mea!

Prin orice beznă o să vină,
Să-mi fii, Părinte, Tu, Lumină,
Să am ca scut Sfântul Tău nume,
Contra durerii ce-i în lume!

Să nu mă lași să cad lovit,
De niciun virus otrăvit,
Și cât va fi pe drum de greu,
Să fii Ocrotitorul meu!

Îmi las viața-n mâna Ta,
Oricât de mult mă va costa,
Renunț la lucruri de valoare,
Care nu-mi sunt folositoare!

Căci niciodată nu-i destul...
Dar de-mi voi pierde sufletul,
Oricât plătesc, n-o să mai pot,
Din focul iadului să-l scot!

Pășesc, Părinte,-n noul an
Și n-o să mai pun preț pe ban,
Nici pe averi și nici pe aur...
Să-mi fii, Tu, singurul tezaur!

,,Alo,mamă, sunt Gheorghiță, te-am sunat să te-anunțăm,

                  

Că duminica ce vine,noi pe poartă îți intrăm!
Îți aduc nora, nepoții, să te mai bucuri de ei,
Că la toamnă merg la școală, au crescut sunt măricei..."
La așa o veste mare,bătrânica se grăbește
Ca să curețe prin casă,pomii,gardul văruiește...
De cu zori și până seara toate le trece prin mână!
Timpul trece,nu așteaptă!Mai e doar o săptămână!
,,Numai bine,se gândește, am scos câțiva puișori,
Scroafa e și ea fătată, are vreo cinci porcușori,
Vaca a fătat vițelul, pot să dau la nepoți lapte,
Găinile mi se ouă...a dat Dumnezeu de toate!
Ei să vină, că i-oi duce pe la toate,să le-arăt...
Și pe urmă vom vedea noi,de-or mai pleca îndărăt!"
Duminică dimineața, mama-n poartă îi așteaptă!
Cum sosesc,ea se repede să ia-n brațe pe nepoată!
Nepoțica o privește și se trage înapoi...

Iar nepotul,bălmăjește:,, Mamma, dove siamo noi.."
Bătrâna-și sărută fiul,nora își îmbrățișează,
Și-i poftește ca să intre...că acum se inserează...
Vrea nepoții să și-i plimbe prin ogradă, să le-arate
Câte orătănii are...și văcuța ei cu lapte...
Dar copiii nu se lasă duși de lângă mama lor!
Unul stă cu telefonul...unul la televizor...
Îi privește trist bătrâna, și vrea să le povestească
Cum era odată viața, până tatăl lor să crească...
Dar copiii n-o ascultă...fiecare-n lumea lui...
Murmură o altă limbă...e limba străinului...
Ochii-n lacrimi i se scaldă, și-l întreabă pe fecior:
,,Spune dragul mamei,Oare cum le spun că mi-a fost dor?!
Cum le spun că număr anii și minutele,cu-oftatul și aștept să-mi bată-n poartă
Nepoțeii sau băiatul?!
Cum vorbesc cu ei,măicuță?!

Nu știu limba la
străini...
I-asteptam să-i duc la stradă, să mă mândresc la vecini...
Mă gândeam aseară, mamă, că-i duc să-i împărtășesc,
Dar nu pot să-i scot pe poartă...că nu-nțeleg ce vorbesc!
Cred că-i vina mea,măicuță, că atunci când ai plecat,
Am uitat să-ți pun în geantă vorba ce te-am învățat!
Cred că la străini le place că nepoții mei vorbesc
Limba lor...Dar eu sunt tristă..că tot fără ei trăiesc!"
~ Ștefania Vasile ~

Moșule din altă lume

 Moșule din altă lume
Nu veni te rog...la noi
Avem dulciuri si alune
Si Ne-am luat si haine noi...

Bunule bătrân cu daruri
Du-te mai in depărtare
Unde satele sărace..
Se pierd rar dupa cărare...

Acolo prin lumi uitate
Prunci săraci plâng la icoane
Si se bucura din suflet
Pentru câteva
...bomboane..

Tot acolo ,o fetiță
Rupe vreascuri înghețate
Sa le puna-n soba veche
Cu mânuțele crăpate

 
Nu veni la noi diseară
Da...e greu sa nu te știu
Poposind când somnul dulce
Mă face copil sa fiu

 
Du-te,du-te mai departe
La copiii din cătune
Ia din banii de la îngeri
Ciocolată și alune

Iară mâine dimineață
Când din somnul dureros
S-or trezii micuții oameni
O sa vadă ca Hristos

 
Te-a trimis acolo-n vale
Unde soba e tot rece
Sa fii păzitor și tata
Până iarna asta ...trece !

Text Vasile Antonie Tămaș

ÎNTR-O IARNĂ ÎNGHEȚATĂ

               

Într-o iarnă înghețată cu troiene şi cu ger
O bătrână-mi bate-n poartă: un colţ de pâine îţi cer!
Eu abia îmi ţin mirarea când văzui că pe-aşa vreme
Sărăcuța bate drumul și de iarnă nu se teme!

Şi fără să stau pe gânduri eu în casă am invitat-o
Am rugat-o să se aşeze și din plin am ospătat-o.
După ce a mâncat bine semnul crucii îşi făcu'
Spuse-n șoaptă o rugăciune și cu capu-n jos...tăcu'.

"Spune-mi maică, o-ntrebai, nu ai casă...n-ai copii?
Şi de ce pe drumuri stai pe-aşa vreme de urgii?"
Zise ridicând privirea ce de lacrimi e umbrită:
"M-a lovit nenorocirea când eram mai fericită!

 
Copii am...dar sunt prin lume prin apus și răsărit...
Nu mai au vești despre mine de când moşul a murit.
Şi de casă...mi-e ruşine... dar îţi spun adevărat
Neavând cum o-ntreţine casa mea....s-a dărâmat!

Mi-a rămas din toată munca un baston şi...bătrâneţea...
Nu mai am nimic de-acuma să îmi aline tristeţea!
Ce eram să fac de foame?! Frigul mai că nu-l mai simt...
Am plecat să cer la lume de mâncare şi-un veşmânt...

Că nu pot să rabd măicuță...mă gândesc, că de Crăciun
Voi găsi milă la unii și mă vor lua din drum!
Eu m-am tot rugat de moarte dar se zice că-i păcat!
Trebuie să-mi trăiesc viaţa aşa cum îmi este dat.

Acum plec din nou pe drumul ce îmi ţine loc de casă
Să-ți dea sănătate Domnul că m-ai aşezat la masă!
Şi să ştii că acest bine pe care azi l-ai făcut
Se întoarce-ntr-o zi la tine dar de zece ori mai mult!"

Şi plecă...cu-ai ei prieteni:un baston...şi bătrânețea
Iar în urmă-i iarna cerne și-i acoperă tristeţea...

Autor: Stefania Vasile

Lecția de istorie

Mi-a rămas săpat în minte de pe când copil eram
Că sunt Om, că am o țară, și o Limbă, și un Neam,
Că-n adâncul gliei sfinte stau de veacuri moţii mei,
Că din ei răsare pâinea și prin mine trăiesc ei.

Valuri tulburi de uitare peste morții mei se-așază,
Limba nu ne mai e limbă, țara nu mai este trează.
Azi ne-nvaţă imbecilii intereselor perfide
Cum să ne uităm eroii și să venerăm partide,

Cum să cântărim istoria și s-o vindem pe bucăţi,
Cum să facem Mall-uri, vile, scoţând piatra din cetăţi,
Pe Vlad Ţepeș cum să-l facem personaj de film de groază,
Capul lui Mihai Viteazul în dolari cât valorează…

Ne învață idioţii că Bălcescu a fost laş
Şi că Decebal, bătrânul, a fost un sinucigaş…
Cum de s-a ajuns aicea ca să vină fiii ploii,
Nesimţiţi care-și permit a ne ponegri eroii?

Nişte dascăli mediocri ce-au citit minciuni sfruntate
Și ni le aruncă-n față ca pe legi adevărate,
Bieţi defăimători de stirpe, lacomi și periculoşi…
Ce-am fi noi fără istorie? Ce-ar fi ei fără strămoşi?

Fără urletul lui Horea am fi sclavi și azi pe roată
Iară hunii din pustiuri nobilime elevată!
Fără paloșul lui Ștefan am fi pașalâc turcesc,
Robi umili care cu grâne tot Islamul îl hrănesc!

Dacă nu muream în luptă la Neajlov și la Rovine
N-am mai fi avut biserici unde neamul să se-nchine!
Nu trecurăm peste veacuri ca o nație coruptă,
Ci cu aspre sacrificii, și cu jertfă, si cu luptă!

Și a trebuit adesea, spre a ne salva norodul,
Sângele lui Brâncoveanu sa inunde eșafodul,
Trupul lui Ioan Cumplitul să se sfâșie-n bucăți,
Umărul lui Avram Iancu să se sfarme de cetăți,

Plânsul lui Vladimirescu să răsune din fântâni
Ca un preambul la imnul „Deșteptați-vă români”,
Fierul scos din pieptul țării ne-a fost arma și necazul
Și coroana pentru Doja, și baltag pentru Viteazul,

Munții nostri aur poartă, am putea sa fim bogați
Însa nu ne sunt salvare, ci motiv să fim prădați,
Biciuiți de monștrii vremii și răpuși de neputință.
Am trecut peste milenii cu speranță și credință

Și-am nădăjduit că, poate, neamul nostru într-o zi
Printre alte mândre neamuri, ca o stea va străluci…
Astăzi… cine ni-s eroii? Cine-i gata ca sa moară
Pentru sfânta Libertate, pentru neam și pentru țară?

Grașii și libidinoșii, snobii și analfabeții,
Banii mulți și burta plină… pentru ei sunt sensul vieții.
Niște lacomi fără școală, niște scârbe, niște javre
Care pentru-o spagă calcă fără milă pe cadavre!

Parlamentul Europei ne-a cerut reprezentanții
Și-am trimis toți imbecilii, proastele și aroganții
Să ne facă de rușine, cerând mită pe la toți
Și să fim priviți prin dânșii ca o nație de hoți!

Poticnindu-se-n discursuri insipide și banale,
Fără dicție sau noimă, cu greșeli gramaticale,
Pițipoanca plângacioasă sau tribunul facând spume,
Sau ciobanul fără carte să ne reprezinte-n lume?

Unde ne e azi mândria? Unde ne e azi curajul
De-ai lua de ciuf, de guler, si-a spăla cu ei pavajul?
Nu mai sunt eroi în țară, oameni demni și responsabili,
Să ia frâiele în mâna de la viermii incapabili?

Creierele geniale sunt trimise la străini
Spre-a nu-ncurca la furturi pe-acești avortoni cretini!
Cincisprezece milioane, câți am mai rămas prin țară,
Să fim pentru haimanale animale de povară,

Să muncim pe brânci o lună iar ei să ne dea salar,
Cam cât lasă ei pe seară șpaga la vreun ospătar!
Nu mai vreau să văd prin blocuri cum ne mor de frig bunicii
Și nici mame disperate, „ce le dau la ăia micii”,

Nu mai vreau să-mi văd părinții dependenți de tratamente
Și cu banii pentru hrană cumparând medicamente,
Nu mai vreau să-mi vad soția umilită la ghișee
Sau copilul dat afară, că-i sărac, de prin licee!

Ca o boală fără leacuri, ca un cataclism mă sperie
Cum trăiesc în lux netoții iar capabilii-n mizerie…
Eu aștept Reînvierea, când din marile morminte
Vor iesi din nou Eroii înarmați c-un bici fierbinte

Și vor face curațenie printre cei ce ne-au furat
Spre a fi din nou în lume Neamul Binecuvântat!

 “Ganduri si canturi”. Poezia lui Radu Pietreanu

Nu arunca lampa copile

 

Mioara Lobodă

Nu arunca lampa copile
Că vremuri grele vin peste tine,
Ți-am spus odată și n-ai crezut
Vezi că dreptate am avut.

Am dus-o greu cândva și noi
Dar mult mai greu o duceți voi.
Deși săraci ne ajutam
Flămânzi nicicând nu adormeam.

De gazu-n lampă-l terminai
O lingură tot mai găseai.
Iar de s-a terminat fitilu
Un metru-ți mai dădea vecinu .

Și din greșeală coșu-l spărgeai
Nu era scump , îl cumpărai
Și seara-n cas' aveai lumină
Vedeai ce poți mâncai la cină.

Dar tu de-acum ai zile grele
C-ai multe biruri să treci prin ele,
Curentul , gazul , e lux nepoate
Lacăt le pui că nu se poate.

O s-o duci greu că i-ai crezut
Când le-ai dat votul tău râzând,
Că ți-au promis miere și lapte
Și v-a fi bine peste noapte.

Bine a fost doar pentru ei
C-au strâns averi doar din condei ,
Și nu le pasă că iarna vine
Și frig va fi în cas' la tine.

Te-ai întrebat om bun

Te-ai întrebat om bun
De ce nu am stăpân
Și toți mă ocolesc
Mă scuipă mă lovesc?

Știi tu de câte ori,
Flămând mă culc în zori
Și nimănui nu-i pasă
Că n-am și eu o casă?

Ce rău eu ți-am făcut
Și sunt mereu bătut,
Lovit sunt și de soartă,
Să încerc la altă poartă,

O poartă descuiată
De dragul meu lăsată,
Lăsată la întâmplare
De-un om cu suflet mare.

Nici lacrimi nu mai am
Au înghețat și-s reci,
Degeaba plâng în van,
Grăbit ești tu când treci.

Și-a ta nepăsare
Mă doare rău mă doare...
O viață am de câine,
Sunt tare trist pe tine.

De mă întâlnești pe drum
Nu te grăbi om bun,
Aruncă-mi la întâmplare
Ceva bun de mâncare.

UN CÂINE PĂRĂSIT

Stop eutanasierii

" Azi mai flămând și mai sărac

"
"Flămând și gol făr -adapost
Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut"
Așa scria cândva demult

În versul lui George Coșbuc.

 
Azi mai flămând și mai sărac
A trebuit să plec din sat,
Tot slugă ca pe vremea lui

Pribeag în țara străinului.

 
Strămoșii mei toți au luptat
Pământul și l-au căpătat.
Au vrut să-l lase la urmași

Dar l-au furat niște borfași.

 
Au ridicat pe el de toate.
Cârciumi, moluri și palate
Și au adus stăpâni străinii

Doamne, de s-ar scula din morți străbunii.

 
Ne păcălesc din patru-n patru ani
Că sunt cinstiți și ne dau bani,
Să îi alegem și tu și eu

Că pun la pensie un leu.

 
Dar pentru el pun bir cu carul
Să nu ne vindecăm amarul .
Să nu ai bani nici de o pâine

Plătind factura de-ncălzire .

Nici de medicamente bani nu ai
Dar ei au vile prin Dubai.
Dar vine-o zi când nu-i departe
Când și Românul vrea dreptate.

SETE DE PLOI!...

Supărată-n câmp de sete plânge floarea soarelui
S-a rugat mereu să plouă, e la voia Domnului
E năprasnică arșița și pământul crapă,crapă
Doamne, fie-ți milă, fie-ți dă-le fiilor tăi apă !

Două berze, vreo trei pui, stau în cuibul lor pleșuv,

Nu-i nici vânt, nicio răcoare,doar văpaie din văzduh
La o cruce părăsită,patru mierle scurmă-n colb,
Dincolo de codru-i ceață și tot croncăne un corb.

 
A simțit miros de carne, e mai jos o căprioară,

De ieri seară e rănită trage biata ca să moară
Și de secetă, de foame, umblă lupi și urși aiurea,
Se coboară jos în sate, nu e sigură pădurea!

La o poartă, în răscruce, o fântână stă să sece,

E de-un an că n-are apă, pentru cine pe drum trece
Spun bătrânii c-au mai fost timpuri grele, ploi puține,
Dar necazul pe la noi, ca un scai demult se ține!

Ba nu-i ploaie, ba nu-i pace,nici lumină și nici pâine,

Vai de noi, de cei rămași și de ce-o să fie mâine!
Căci de multe poți răbda, dar de apă niciodată,
Viața se preface-n umbre, nu-i cu secetă învățată!

Și ne pârjolește vara, chiar și toamna se răzbună,

Cu întuneric și cu lipsuri și nevoile se adună
Și mi-e câmpul vieții ars de atâtea câte vin
Doamne, Dă-Ne ploi destule,Că de secetă murim!

 

Foto internet 3/8/2022

Versuri Elena Bîrchi Cãruntu

Bunicul meu...

În trecut, bunicul meu,

Săracul, n-avea nimica...
Nici ,,merțan"...nici BMW-eu,
Când a luat-o pe bunica!

În opinci și în izmene,
A pupat-o pătimaș,
A pus-o-n căruță, nene
Și a dus-o la sălaș!

Au mers în luna de miere
Cu-n ,,bolid" fără cusur,
Ce avea doi cai putere...
Unul negru...unul sur!

Fără multă vorbărie
Ori mesaje ca acum,
A-ntrebat doar: -Vrei Mărie?
-Vreau...și și-au văzut de drum!

S-au iubit o viață-ntreagă
Și-au trăit cum au putut...
I-a fost drag...și i-a fost dragă,
Cu atât cât au avut!

Acum, de n-ai conturi grase
Și-n fața casei, la poartă,
Nu stă parcat un X6,
Greu mai cucerești o fată!

Azi, unde-ți întorci privirea,
Nu-ți trebuie minte multă,
Ca să vezi că, fericirea,
Se măsoară...în valută!

* Dorel Mărgan *

A fost...

A fost o vreme când în sate
Erau zicale din bătrâni,
Ogoarele la timp arate,
Iar câinii, toţi aveau stăpâni.

Ştia tot omul de ruşine,
Ce e frumos, ce e păcat.
Învăţăturile creştine
Se respectau cu-adevărat.

Puţine straie, dar curate,
Aveau românii de-mbrăcat,
Modeste, simple, dar purtate
Cu măreţie de-mpărat.

Şi fetele erau frumoase,
Pe feţe arătau bujori,
Şi se sfiiau când, ruşinoase,
Primeau de la vreun june flori.

Flăcăii se-ntreceau în glasuri
Să zică-n hore strigături
Stăteau bătrânele trei ceasuri
Privind cu mâinile la guri.

Era şi timp, era răbdare,
Iar ceasul chiar părea mai lung,
Azi omul când de toate are
Niciunele nu îi ajung.
____________________
Casian Balabasciuc

AMINTIRI DIN ALTE VERI

Se trezeau cu noaptea-n cap părinții ,pe timp de vară,
Iar când se porneau la câmp nici nu se vedea afară,
Ne lăsau laptele proaspăt ,în oală de lut,pe masă
Și într-un ștergar de in ,pâinea albă,coaptă-n casă.

-Hai,treziți-vă oleacă,ne spunea mama duios,
Ne-ndurându-se să strice somnul nostru-așa frumos,
-Eu mă duc iar la prășit ,cu bunică-tu-n Lănuț,
Voi să stați pe lângă casă,s-aveți grijă de puiuți!

Tată-tu e dus la coasă ,că se pologește iarba
Și de n-o cosi acuma ,când s-o duce-a fi degeaba,
Mâne-o să vă iau cu mine,în Fânaț ,la adunat,
Eu cu furca înainte,voi din urmă la greblat.

-Scoateți cloștile afară și la puii de găină
Dați-le un pumn de crupe sau muiați niște făină,
Puneți-le-un chic de apă în ceva nu prea adânc
Și vedeți să nu-i ia uliul până vin eu de la câmp!

Să duceți pe șes vițelul,priponiți-l mai departe
De vițeii altora,nu de alta ,s-or mai bate,
Puneți apă în căldări până o veni cireada
Că vin vitele-nsetate și să măturați ograda!

Noi ,cu somnul între gene,ascultam cam cu de-a sila,
Țineam minte ce țineam ,apoi Dumnezeu cu mila,
Dar când soarele-ncepea să ne ardă pe spinare,
Lăsam baltă bătătura și-o zbugheam la scăldătoare.

Treceam ulița spre șesul care ne părea o mare,
Cu valuri de romaniță așternute sub picioare,
Sfârâiau călcâiele când stârneam cârduri de gâște,
Și gâscani-înfuriați ne-alergau ,vrând să ne muște.

Noi vedeam numai hârjoana ce părea a fi in toi,
Din toți țăncii de pe vale ,din pârâu,lipseam doar noi,
Dar când tălpile simțeau mâlul fin și apa-n spume,
Ne rupeam de orice grijă și intram în altă lume.

Iar în firul de pârâu,jinduind după răcoare,
Bălăceala era-n toi ,cât era ziua de mare,
Înotam și ne stropeam ,printre broaștele speriate,
Până ne-alungau tânțarii cu înțepături pe spate.

Plini de mâl,ca niște diavoli,ne apropiam de casă,
De la poarta miroseam turtițele de pe masă,
Vedeam zâmbetul bunicii răsărind la colțul șurii,
Și căldările cu apă în mijlocul bătăturii.

Ne punea mâna pe creștet printre vorbe de mustrare,
Ne-ndemna să ne spălăm într-o balie,la soare,
Și când socotea că-i vremea,zicea:
-Eu mă duc acasă,
Da’ v-oi spune mâne-ta, ș-apoi îți vedea voi,lasă!

Nu spunea nimc ,sărmana,ba ,când o-ntrebau părinții,
Ne tot ridica în slăvi că am fost cuminți ca sfinții…
Parcă văd zâmbetul mamei...parcă toare-au fost mai ieri…
Azi mi-a mai rămas să depăn amintiri din alte veri.

Autor: Liliana Burac

DOAMNE,DOAMNE!

autor Ela Balescu

 
Doamne,Doamne!,eu te rog
Nu ma face sclav, sau rob.
Sunt bolnav si stii prea bine,
Ai grija mereu de mine.

Doamne,Sfinte cel de Sus!
Multe vorbe am de spus
Eu vreau bine sa traiesc
Linistit sa imbatranesc.

Doamne Sfinte!,Tu cel Bun,
Mi-ai facut sufletul bland
Tie iti sunt de folos
Ca m-ai facut sanatos.

Traiesc,datorita Tie.
Tu m-ai scapat de robie.
Numai Tu, Numai Tu,Doamne
Nu ma lasi sa mor de foame.

Grija ai Doamne,de mine
Ca mereu sa-mi fie bine.

SUFLET RATACIT

autor Ela Balescu

 
Sunt un suflet ratacit,al nimanui,
Dar,te rog,la nimeni sa nu spui.
Fata-mi e scldata-n Soare
Zici ca-s floare de cicoare.

Sunt un suflet de femeie
Spune-mi tu de ai idee,
Eu sunt lacat si tu chei
De ma furi in miez de noapte.

Lacrimile imi sunt picurate
Raman amintiri pictate,
Sau doar scrise intr-o carte
Spune-mi Soare de am parte.

De dragoste mai departe,
Sa avem noi,viata aparte
Sa vorbim usor,in soapte
De dragostele noastre,toate.

Soare,dragostele noastre toate
Eu le-am scris in a mea carte
Cu multe lacrimi picurate
Si citite mai departe.

LINIA GANDIRII

autor Ela Balescu

 
Ca o panza de paianjen,
Gandirea s-a incetosat
Si de nimeni nu-i stiut
Cugetul ce e pierdut.

Sa luat totul de la Zero
Sau sa spunem simplu
O ! Ce timpuri o sa vina
Cu urgie sau lumina.

Pe aripile lumii
Sa fie zborul pasarilor
Sau cantul durerii.
Priveste apa,cum curge la vale

Omul in viata isi face o cale.
Sa iau in calcul,linia gandirii
Copilaria vietii sa fie a regasirii?
Sa masor Unghiul de la Pamant

Pana la CER.

Ca viata Omului pe Pamant
Ramane mister.

GAND INTERSECTAT

autor Ela Balescu

 
Cand Gandul,se ingersecteaza
Pe OM , il intereseaza.
Gandul de-ar putea vorbi
In multe culori,el ar povestii.

Gandul de s-ar face Curcubeu
Ar spune ca e Fiinta,nu e Zeu.

INSOMNIA TIMPULUI

autor Ela Balescu

 
As vrea timpul sa aiba insomie,
Oamenii sa intinereasca
Sa ramana copii.
Timpul trait al copilariei

Frumos,precum florile campiei
Cine oare stie leac?
Viata sa ramana V E A C.
Asa vreau eu si tot zic;

Timpul vietii sa-l ridic.
Gandul meu,el tot mai spera
Omenirea, inca o E R A.
Sa luat tot de la inceput

VIATA - V E A C - ca imprumut.

Mă întrebi de m-aș întoarce

 

Mă întrebi de m-aș întoarce
Azi în anii tinereții?
Drept să spun nu prea mi-ar place
Să repet corvoada vieţii.

De greșeli mi-am făcut stocul
Și n-aș vrea să mai fac alte,
Dar aș vrea să am norocul
Să le dau uitării toate!

 
Timpurile ce trecură?
Mulțumesc nu le mai vreau!
Oase rupte, alergatură ...
Îmi doresc să... mai și stau!

 
Îmi doresc timpu-nainte!
Cât mai lung dacă se poate!
La nepoți să fac placinte,
Să am timp și de o carte.

 
Să mă plimb în lumea largă,
Să văd ce nu am văzut
Viața, asta! mi-ar fi dragă!
Nu s-o iau de la-nceput.

 
Vreu timpuri mai liniștite...
Să privesc cum crește Iarba,
Pe întinderi nesfârșite !
Și să uit ce este graba.

 
Poate-aș vrea să mă întorc...
Puțin prin copilărie!
Cu amicii să fac cerc,
Să râdem de-orice prostie!

 
Să-mi mai văd mama și tata,
Chiar de ar fi să mă mai certe!
Să le spun ca:-Uite gata!
Am să pun mâna pe carte.

 
Și să-i strâng în brațe tare
Că mi-a fost așa de dor
Ca-au plecat în depărtare
Și nu-mi e deloc ușor.

 
În rest Doamne-s mulțumită!
Să-mi întorc anii n-aș vrea.
Nu mă dau încă bătută,
Și mă-mpac cu vârsta mea.

_Marinela Nichitovici Popa