vineri, 19 mai 2017

Dumnezeule, te rog...


De ce?

"De ce ne naştem oare, oricum plecăm din viaţă
De ce ni-s numărate şi orele ce trec?
Prea multe feţe aspre ascunde-a noastră faţă
Şi măsurat ni-i timpul necredincios şi sec.

De ce regret trecutul, oricum nu este cale
Să mă abat din drumul cuprins între porunci
Căci scris mi-a fost pe frunte s-o iau direct la vale
Deşi tot urc spre vârfuri luptând chiar şi pe brânci

Din tot ce-am luat cu mine nimic n-are valoare
Iluzii şi speranţe s-au rătăcit pe drum
Şi dacă spus-au unii că fericirea doare
De ce aveau dreptate şi încă au şi-acum?

Să nu te chinui astăzi să înţelegi cuvinte
Căci de înveţi prea multe, vei vrea să ai un rost
Dar vântul veşniciei îţi va aduce-aminte
Că moarte-i după viaţă...

Raza de bucurie



Azi viata mi-a facut o bucurie. Una infim de mica, privit din afara sau analizat prin prisma ratiunii. O bucurie neasteptata, ca o raza firava de soare pe un cer intunecat. O bucurie care mi-a facut sufletul sa tresalte. Si sa spere. Si, pentru ca s-a adunat mult prea multa tristete in mica mea casuta, am vrut sa impartasesc cu voi, cei care-mi sunteti, deja de ceva vreme aproape, si o stare de bine, de simpla bucurie.
E ciudat cum stie viata sa randuiasca toate lucrurile. Cum pot, intr-o clipa, toate fortele naturii sa conspire pentru a crea o bucurie. Uneori, tocmai atunci cand simti ca cerul apasa prea greu pe umerii tai, cand simti ca norii cenusii iti intuneca inima, viata iti ofera un strop neasteptat de lumina. Ca sa-ti dea putere sa mergi mai departe. Sa iti arate ca, inecata in lacrimi sau nu, viata are partile ei frumoase, are bucuriile pe care trebuie sa le lasi sa-ti mangaie sufletul, sa ti-l aline. Sa-ti iei energie din ele, sa lasi bucuria sa hraneasca ( cat poate )optimismul, ca sa-i creasca aripile si sufletul sa-si poata astfel lua avant sa zboare, desi-i un zbor nesigur spre necunoscut. Si se intampla toate lucrurile astea marunte care pun mecanismele vietii in functiune, micile raze de bucurie, tocmai pentru a-ti da seama ca merita sa zbori, chiar daca zborul se incheie cu o prabusire. Si avem puterea sa o luam, iar si iar, de la capat.
Bucuriile vin din lucruri marunte, se spune. Lucruri marunte care ni se intampla fara sa ne asteptam si provoaca in noi adevarate furtuni. De bucurie. Bucuria cea mai simpla posibila. Si cea mai profunda, totodata. Bucuria care nu lasa loc de intrebari sau nesigurante. Bucuria pura pe care o simti la aparitia curbubeului, dupa o furtuna napraznica. Te uimeste minunatia lui, iti umple sufletul de culoare si totul in jur pare mai frumos. Si nu te intrebi de ce sau cum a fost posibila aparitia lui. Doar iti lasi sufletul purtat pe valuri de incantare. Chiar daca minunea va tine doar cateva clipe. Vor fi fost clipele de bucurie ce-n viitor, in tristetea vietii de zi cu zi, iti vor aduce gingasa alinare.
Bucuria mea de azi e bucuria simpla a gandului ca asteptarile, tacerile, tristetile si lacrimile isi au si ele rostul lor. Si, uneori, sunt rasplatite cu mii de zambete, cu mii de raze… de bucurie. Si va dau, din stropul meu de bucurie, si voua, tuturor! Sa va umple sufletele!
O zi intreaga cu lumina in suflet. Raza mea firava de bucurie azi s-a dovedit puternica si capabila sa invinga norii zilei (nu pe toti, clar, dar destui cat sa pot sa zaresc albastrul minunat al cerului). Stiu (acum vorbeste pesimistul din mine) ca starea de azi nu poate fi decat o stare efemera dar azi inca ma bucur de bucuria mea.
Scris de sufletdefemeie
............. 

duminică, 14 mai 2017

Pacient


Eu n-am să mă fac bine niciodată
Mereu voi suferi de-o boală grea,


Simţindu-mi conştiinţa vinovată,
Că nu e totul bine-n ţara mea.
Puteţi să mă-ntrebaţi:- Ce vrei, băiete?
În treburile mari de ce te bagi?
Am să răspund milos şi pe-ndelete:
-Eu ştiu că îmi sunt dragi cei ce-mi sunt dragi.


Mi-am investit şi nervi şi timp şi viaţa,
În drumul care m-a ademenit
Şi-am acceptat să dorm pe copci de gheaţă
Şi să trăiesc pe muche de cuţit.
Puteam să-mi fac în alte părţi avere,
Puteam să fiu un bun european,

Puteam să mă înscriu la mamifere,
Ins metabolic de la an la an.
Puteam să am un os, cum au toţi servii,
Să-l rod meschin şi fără de idei
Dar epocii eu i-am cedat toţi nervii
Şi ea nu-mi dă nici drogurile ei.


Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Ţară,
Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Neam,
Nu e-năuntru hiba, ci afară,
Trăiam un veac, albil dacă eram.
N-am dreptul la o mare suferinţă?
Nu-mi daţi cartelă nici pentru prăpăd?

Ei, bine-atunc i, în m ine ia fiinţă
Un neam pe care voie am să-l vad.
Şi n-am să pot să-ngadui niciodată,
Acest trup nelegiuit, al meu,
Să-nveţe nebunia blestemată

De-ai fi uşor când ţării îi e greu.
Ca fluturele părăsind omida,
Când vine peste toţi o clipă grea,
Sunt un atlant murind cu Atlantida,
Deşi puteam zbura, dacă voia.
N-aveţi la dumneavoastră-n farmacie,

Medicamente, boala să-miluaţi,
Un singur leac îmi trebuieşte mie:
Să-i pot vedea pe ceilalţi vindecaţi.
Această boală e o boală rară,
Această boală grea,
Această boală se numeşte Ţară
Şi leacul este ea şi numai ea.

Adrian Paunescu


Etichete