*CÂRMACII*

 

Ma minunez: o poezie scrisa in 1881 descrie cu o precizie naucitoare guvernantii Romaniei de dupa 1989

ALEXANDRU VLAHUTA 1881

Vai, nenorocită ţară, rele

zile-ai mai ajuns!

A lor gheare-nfipte-n pieptu-ţi

fără milă l-au străpuns

Şi-n bucăţi împart, infamii,

carnea ta, avutul tău!

Tot ce s-a găsit pe lume mai

stricat, mai crud, mai rău,

Ăşti nemernici fără suflet,

fără nici un căpătâi,

Ţin a tale zile-n mână, ş-a

ta cinste sub călcâi.

Şi călări pe tine, ţară, se

cred zei aceste bestii,

Cum se cred ades copiii

împăraţi călări pe trestii.

Ei sunt mari şi tari, şi nu au

nici ruşine, nici sfială

Că-ntr-o zi, poate, urmaşii le

vor cere socoteală

De-a lor fapte. Ce le pasă?

Lopătari, la cârma ţării

Sunt stăpâni pe vas, pe

vânturi, şi pe valurile mării!

Şi când cugeţi c-aceşti

trântori, astă haită de samsari

Prin tertipuri şi prin intrigi

au ajuns puternici, mari,

Şi când vezi pe-a vieţii

scară unde-au fost şi unde sunt,

Când îi vezi cu ce mândrie,

cu ce ochi semeţi şi crunt

Privesc azi din înălţime spre

norodul tăvălit

În mizeriile-n care ei,

călăii, l-au trântit,

Când te uiţi cum se

răsfaţă, cum îşi fac de cap mişeii,

Vai, începi să crezi că-n

ceruri adormit-au de mult zeii!

Ş-apoi, după ce-au dat palme,

şi-au scuipat în faţa ţării,

După ce-a-mbrâncit poporul în

prăpastia pierzării,

După ce n-a rămas lucru

nebatjocorit de ei,

Au curajul aceşti oameni de

nimic, aceşti mişei

Au curaju-n faţa lumii ca să

strige-n gura mare:

Ne vrea ţara! Îi vrea ţara?

Auziţi neruşinare!

Vai, de-ar fi pe voia ţării,

ştiţi voi unde v-aţi trezi!

Într-o ocnă, da! Acolo oasele

v-ar putrezi!

Cum să mai vedem în ţară

cinste, muncă, propăşire,

Când spoiala azi e totul, când

vezi că prin linguşire

Şi făţărnicii, netoţii, au

ajuns aşa departe!

Cum să-ţi mai trudeşti viaţa

ca să-nveţi puţină carte

Când te uiţi că-n astă

ţară, dată pradă celor răi,

Înţelepţii sunt victime,

ticăloşii sunt călăi!

Alexandru Vlahuță,

Târgoviște, 1881, iunie

Sursa: internet

DE CE TIPA OAMENII CAND SUNT SUPARATI.....

“Intr-o zi, un intelept din India puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:

-De ce tipa oamenii cand sunt suparati?

-Tipam deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.

-Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? intreba din nou inteleptul.

-Pai, tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude, incerca un alt discipol.

Maestrul intreba din nou:

-Totusi, nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?

Niciunul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept.

Atunci el ii lamuri:

-Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta, ei trebuie sa strige ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati, cu atat mai tare trebuie sa strige, din cauza distantei si mai mari. Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor, suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc, doar soptesc, murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc au inimile apropiate.

In final, inteleptul concluziona, zicand:

-Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta, nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere!”

Mahatma Ghandi