PORUMBELUL de Corneliu Vadim Tudor

 

Astăzi, 28 noiembrie, Corneliu Vadim Tudor, Tribunul, așa cum i se spunea, datorită elocinței și onestității sale, ar fi împlinit 75 de ani.
Se pot spune multe despre Vadim Tudor, însă nimeni nu-i poate nega cinstea, dragostea de neam și țară. Dragostea față de tot ce este viu: " Mi-e milă de tot ce e viu și mă doare/ Că lumea se naște, trăiește și moare".
A fost un adevărat patriot, iubitor de dreptate și adevăr, a făcut parte din categoria intelectualilor, atît de puțini la număr, "care văd adevărul și dincolo de interesele lor."
Întrebat de ce simte așa, răspunsul a fost superb! "De ce simt asta? "Specia umană/ E mai sălbatică ca oricînd!/ Planeta sângerează ca o rană/ Devine fiară omul cel mai blînd."
Și mai spunea Corneliu Vadim Tudor: "Nu voi muri de tot, ci voi trăi/ Prin faptele și operele mele/ Pe crucea mea un înger va vesti:/ El nu-i aici! E îngropat în stele."
Cu siguranță, Corneliu Vadim Tudor merita să fie îngropat în stele, a fost un simbol al moralei creștine, iar noi, oamenii simpli ai acestei țări, ne simțim mai singuri și mai lipsiți de apărare fără cei doi titani pe care i-am pierdut și pe care i-am simțit de-ai noștri, pentru că țineau cu noi: Corneliu Vadim Tudor și Adrian Păunescu. Ne lipsesc și așa cum Păunescu spunea că îi este dor de Eminescu, ne este și nouă 
tare dor de cei doi mari oameni de cultură români.
                   

"Triumfă ticăloşii, se-nmulțesc
Au bani, dețin puteri nelimitate
Parcă un spirit rău și nebunesc
Le bagă celor drepți cuțitu-n spate.
Precum un ceas ce merge îndărăt
E viața țării mele ocupate
Eu fac eforturi mari să le arăt
Românilor c-așa nu se mai poate ".
Și o poezie de o sensibilitate dincolo de limite...

PORUMBELUL
C. V. TUDOR

La geamul tău albit de suferință
dintr-un văzduh cu zale de oțel
prin necuprinsul pustiit de boras
s-a pripășit, speriat, un porumbel

Simbol creștin, de viață și de moarte
un emisar din alt tărîm trimis
prin ochii de camee înghețată
el vede poate tot ce-ți este scris.

Eu ți-l arăt, dar nu mai ai putere
întorci cu milă capul spre apus
privești de bună seamă peste lucruri
pe rîul de obîrșii, mai în sus

Îmi spui că simți o stare fără nume
ceva ca o neliniște în zori
și-mi povestești un vis de peste noapte
cum se făcea că te scăldai în flori.

Îți mîngîi fruntea, te sărut pe pleoape
întreaga viața mea ți-aș da obol
tu mă mai rogi, atunci când va fi ceasul
să nu te las pe mozaicul gol

Și mai șoptești așa, ca pentru tine,
că el pentru păcate s-a jertfit
Ai vrea să pleci și nu mai ai răbdare
îmi face rău calvarul tău cumplit.

Respiri acum atîta demnitate
nu ceri nimic, nu plîngi, nu mă implori
ești singură în sorbul veșniciei
și ne înveți ce antic poți să mori.

Răsare iar în geam un pui de soare
îți poleiește părul de argint
un porumbel prevestitor așteaptă
și eu te strâng în brațe, și te mint.

Flămând şi gol, făr-adăpost,

Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,
Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut
Şi câine eu ţi-am fost!
Ciocoi pribeag, adus de vânt,
De ai cu iadul legământ
Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!
Răbdăm poveri, răbdăm nevoi
Şi ham de cai, şi jug de boi
Dar vrem pământ!

O coajă de mălai de ieri
De-o vezi la noi tu ne-o apuci.
Băieţii tu-n război ni-i duci,
Pe fete ni le ceri.
Înjuri ce-avem noi drag şi sfânt:
Nici milă n-ai, nici crezământ!
Flămânzi copiii-n drum ne mor
Şi ne sfârşim de mila lor -
Dar toate le-am trăi uşor
De-ar fi pământ!

De-avem un cimitir în sat
Ni-l faceţi lan, noi, boi în jug.
Şi-n urma lacomului plug
Ies oase şi-i păcat!
Sunt oase dintr-al nostru os:
Dar ce vă pasă! Voi ne-aţi scos
Din case goi, în ger şi-n vânt,
Ne-aţi scos şi morţii din mormânt; -
O, pentru morţi şi-al lor prinos
Noi vrem pământ!

Şi-am vrea şi noi, şi noi să ştim
Că ni-or sta oasele-ntr-un loc,
Că nu-şi vor bate-ai voştri joc
De noi, dacă murim.
Orfani şi cei ce dragi ne sunt
De-ar vrea să plângă pe-un mormânt,
Ei n-or şti-n care şanţ zăcem,
Căci nici pentr-un mormânt n-avem
Pământ - şi noi creştini suntem!
Şi vrem pământ!

N-avem nici vreme de-nchinat.
Căci vremea ni-e în mâni la voi;
Avem un suflet încă-n noi
Şi parcă l-aţi uitat!
Aţi pus cu toţii jurământ
Să n-avem drepturi şi cuvânt;
Bătăi şi chinuri, când ţipăm,
Obezi şi lanţ când ne mişcăm,
Şi plumb când istoviţi strigăm
Că vrem pământ!

Voi ce-aveţi îngropat aici?
Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi
Noi mame şi surori şi fraţi!
În lături, venetici!
Pământul nostru-i scump şi sfânt,
Că el ni-e leagăn şi mormânt;
Cu sânge cald l-am apărat,
Şi câte ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am vărsat -
Noi vrem pământ!

N-avem puteri şi chip de-acum
Să mai trăim cerşind mereu,
Că prea ne schingiuiesc cum vreu
Stăpâni luaţi din drum!
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,
Să vrem noi sânge, nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!

George Coşbuc