E cineva care n-a fost copil !?

                   

E cineva care n-a fost copil !?
Doar n-o să cred că v-ați născut bătrâni...
Mai țineți minte lampa cu fitil?
Dar ciutura bând apă din fântâni?

Eu m-am născut demult, de-aceea știu
Cum e să ai ghiozdan de unșpe lei,
Cum e să fii sărac, dar mult mai viu
Și fericit ca umbra unui tei!

Vezi... am crescut și eu, cu mămăligi
Și unt bătut în putinei de lemn,
Nici nu-ți închipuiești ce mult câștigi,
Să fii bogat în suflet, să fii demn!

Săraci în vremea-aceea erau mulți.
Pe mine sărăcia m-a-nvățat,
Că nu e rușinos să mergi desculț,
Vara, când nu e lutul înghețat!

Mersul pe jos era la mare preț,
Simțeam glasul țărânii sub călcăi
Și nu știam ce-i ăla un dispreț,
Iar Dumnezeu era pe locu'-ntâi.

Tot sărăcia m-a făcut să tac,
Să nu mă plâng că e puțin ce am.
Mălaiul de pe fundul unui sac,
Să îl impart cu vrabia din geam.

Când cumpăram opt biscuiți de-un leu,
Era o zi de scris în calendar!
Îi mulțumeam frumos lui Dumnezeu
Și n-a fost niciodată în zadar!

Acuma... am ajuns copil bătrân,
Scriind despre trecut, întineresc!
Chiar dacă nu sunt iarbă, dar nici fân,
Mai mult de-atât nu cred c-am să mai cresc.

Constantin Mosor

Tandrețe

                   

Motto:"Toți avem nevoie de tandrețe. Până și stâncile sunt sărutate de vânt."
Ființele, indiferent din ce regn ar fi,
Mai bune, pentru a deveni,
Au nevoie de înmugurire,
Iar asta se rezolvă doar cu iubire.
Chiar și regnul mineral,
Are în el acel ceva astral,
Înglobând în el atâtea informații,
Oferite și nouă, cu multe grații.
Indiferent cine sau ce am fi,
Mai buni spre a deveni,
Cu toții avem nevoie deseori de tandrețe,
Ce are atât de multe fețe!
Vântul mângâie florile,
Fluturii sărută ierburile,
Păsările cu aripa-n zbor,
Mângâie obrazul tuturor,
Atât de ușor!


Noi oamenii, suntem avizi de afecțiune,
Și orice ai spune,
Cu toții într-o zi ne dorim
Mângâiați să fim.


Când mama copilul și-l sărută,
Sărutul ei e încărcat cu tandrețe multă.
Când tatăl copilul de mână și-l duce,
Mâna sa cu tandrețe și-o aduce,
Creștetul copilului mângâindu-l ușor,
Spre a-l proteja, cu mult dor.
Când iubitul iubita și-o sărută,
Ciocul buzelor lor se întrepătrunde cu tandrețe multă.
Sărutul lor e plin de scântei de lumină,


Atât de fină,
Vrută și avută,
De iubire peste ei cernută.
Tandrețea din noi mereu se arată.
Cu iubire ea este înveșmântată!


Phy,