TIMPULE, DE CE ALERGI?

de Preot Sorin Croitoru

 
Timpul vieții mele trece
Și mă uit la ceas mirat
Și privesc spre calendarul
Pe perete atârnat:

Acum este dimineață
Și acum e noapte iar,
Acum este primăvară
Și acum din nou gerar,

Astăzi sunt cărunt la tâmple
Și ca ieri eram fecior,
Nici nu m-am născut ca lumea,
Că mă pregătesc să mor!

Zboară timpul vieții mele,
Însă nu sunt speriat,
Fiindcă știu că nu există
Moarte cu adevărat,

Ci o scurtă despărțire
Între spirit și pământ,
Între partea ce adoarme
Și se duce în mormânt

 
Și aceea veghetoare,
Ce se odihnește rar,
Însă nu dormind pe paturi,
Ci primind din ceruri Har.

Nu sunt speriat de moarte,
Fiindcă nu e un sfârșit,
Ci e începutul unei
Vieți cum nu am mai trăit,

Totuși mă înfiorează
Întrebarea: oare ea,
Viața asta fără moarte,
Va fi bună, va fi rea?..

Deci mă-ntorc la prima strofă:
Timpul este prea grăbit,
Parcă vrea să mă trimită
Sus, de unde am venit,

Însă peste universul
Ce se vede, mult mai sus,
Mă așteaptă judecata
Împăratului Iisus

 
Și de ea mă tem, prieteni,
Nu de moarte mă tem eu,
Ci mă tem de judecata
Fiului lui Dumnezeu

 
Care S-a jertfit pe Cruce
Ca un miel nevinovat
Ca să curățe cu sânge
Orice urmă de păcat.

Cum voi merge înaintea
Dreptului Judecător?..
Dacă Raiul nu-i de mine,
Nu-i mai bine să nu mor?..

Timpule, mai lasă fuga,
Căci sunt om, și toți greșim,
Ce-i cu graba asta mare
Să mă bagi în țintirim?!

Poți să mergi în pas cu mine,
Ce nevoie ai să fugi?..
Lasă-mi vreme de căință
Și de posturi și de rugi!

Doamne, când zidit-ai lumea,
Tu ai pus în ea și timp,
Ca văzându-l cum se scurge,
Să ne fie nouă ghimp.

Ne-ai adus din neființă
Și trăim mai mult fugind,
Încercând să facem multe,
Dar puține reușind..

Dă-mi, Te rog, Iisuse Sfinte,
Timp, să pot agonisi
Câte-un pic de fapte bune
Pentru Ziua ce va fi,

Când vei coborî din ceruri
Ca să judeci buni și răi..
Doamne, pune-mă de-a dreapta,
La un loc cu drepții Tăi!

Amin

STIATI CĂ...

♦     Distanţa dintre pământ şi soare face ca Pământul să fie singura planetă din sistemul nostru solar pe care viaţa poate exista şi înflori?…

♦  Înclinaţia pământului de 23,5 N produce anotimpurile?

♦   Există 12.000.000.000 de neuroni în creierul omenesc şi fiecare neuron este conectat cu alţi 10.000 neuroni?

♦  Oamenii de ştiinţă au descoperit că persoanele cu răni deschise

plasate în camere medicale hiperbarice (cu presiunea atmosferică asemenea celei dinaintea potopului şi conţinut de oxigen mai bogat) se vindecă peste noapte?

♦     Un om declarat mort din punct de vedere clinic datorită intoxicaţiei cu monoxid de carbon şi-a revenit după 3 săptămâni petrecute în această cameră?

♦     O roşie crescută 2 ani într-o astfel de încăpere a ajuns la

înalţimea de peste 5 metri, a produs 930 roşii şi a continuat să crească?

♦     Înainte de potop orice radiaţie dăunătoare era filtrată de învelişul de apă din atmosferă, creând condiţiile pentru o sănătate perfectă, mutaţiile maligne fiind inexistente?

- În apropierea piscurilor, munţii sunt formaţi în mare parte din

straturi marine ce conţin frecvent fosile marine recente, ceea ce demonstrează că aceste vârfuri s-au aflat sub apă?

(fosila = o creatură vie, prinsă şi îngropată cu repeziciune în vârtejul sedimentelor fără să fi avut suficient timp pentru a se descompune sau a se dezintegra).

Zâmbetul ceresc

Să vă spun despre un creştin ortodox. Nu era preot, ci simplu ţăran. Citise mult Sfânta Scriptură, însă în afară de aceasta nu mai citise nici o altă carte. Acum se afla în aceeaşi celulă cu profesori, academicieni şi alţi oameni cu înaltă cultură, care fuseseră închişi de comunişti. Şi acest biet ţăran se străduia să aducă la Hristos pe un membru al Academiei de ştiinţe. Dar în schimb primea numai ironii. - Domnule, nu-ţi pot explica mult, dar eu merg împreună cu Hristos, vorbesc cu El, Îl văd... - Ia nu- mi mai spune mie poveşti, că vezi pe Hristos! Cum Îl vezi pe Hristos?

- Nu pot să-ţi spun cum Îl văd. Simplu: Îl văd! În multe chipuri poate vedea cineva. În vis, să zicem, vezi multe lucruri. Mie mi-i deajuns să închid ochii. Uite, acum îl văd pe fiul meu, acum văd pe cumnata mea, pe nepotul meu. Fiecare poate vedea. Există şi un altfel de vedere. Văd pe Hristos! - Chiar Îl vezi pe Hristos? - Da, Îl văd! - Nu mai spune, cum îl vezi? Liniştit, supărat, plictisit, indispus, vesel? Cum te priveşte? Zâmbeşte vreodată? - Ai găsit, a răspuns ţăranul, îmi zâmbeşte! - Domnilor, veniţi să auziţi ce îmi spune acest om! Mă ia în batjocură. Zice că Hristos îi zâmbeşte. Arată-mi şi mie cum îţi zâmbeşte?

Acesta a fost unul din cele mai mari momente din viaţa mea. Ţăranul a luat o înfăţişare foarte serioasă. După care, faţa lui a început să fie luminoasă. Un zâmbet a apărut pe faţa acelui ţăran. Aş fi voit să fiu pictor ca să zugrăvesc acel zâmbet. Era într-însul o doză de întristare pentru sufletul pierdut al omului de ştiinţă. Dar era şi o mare nădejde în acel zâmbet! Avea atâta dragoste şi compătimire şi o bucurie de a mântui acel suflet! Toată frumuseţea Raiului se vedea în zâmbetul acelei feţe. Era murdară şi nespălată, dar avea zâmbetul ceresc al Raiului. Iară, profesorul, şi-a plecat capul şi a zis: „Ai dreptate, domnule. Ai văzut pe Hristos. Ţi-a zâmbit“.