A fost o vreme când în sate
Erau zicale din bătrâni,
Ogoarele la timp arate,
Iar câinii toţi aveau stăpâni.
Ştia tot omul de ruşine,
Ce e frumos, ce e păcat.
Învăţăturile creştine
Se respectau cu-adevărat.
Puţine straie, dar curate,
Aveau românii de-mbrăcat,
Modeste, simple, dar purtate
Cu măreţie de-mpărat.
Şi fetele erau frumoase,
Pe feţe arătau bujori,
Şi se sfiiau când, ruşinoase,
Primeau de la vreun june flori.
Flăcăii se-ntreceau în glasuri
Să zică-n hore strigături
Stăteau bătrânele trei ceasuri
Privind cu mâinile la guri.
Era şi timp, era răbdare,
Iar ceasul chiar părea mai lung,
Azi omul când de toate are
Niciunele nu îi ajung.
