La o margine de lac,
Stă și plânge un brotac.
Cu adâncă sfiiciune,
Hohotește-n rugăciune:
"Doamne, nici un strop de rouă
Nu ne-ai mai trimis și nouă...
Nu-mi lăsa casa să sece
Și gâzuțele să plece!
Fă-ne parte, dacă vrei,
De o ploaie... două... trei..."
Plânsul de la heleșteu
A urcat la Dumnezeu.
Hotărâse uscăciune
De o vreme, peste lume,
Fiindcă oamenii erau
Răi și aspri; se certau,
Le pierise dragostea...
Nimeni nu Îi mai vorbea
Și păreau să fi uitat
Cine-anume i-a creat.
"N-o să las apă să curgă,
Până nu aud o rugă",
Își spusese Domnul, trist.
"Nu aștept un acatist,
Dar măcar un gând de bine
Și iubire, către Mine..."
Auzindu-l pe brotac,
Domnul a zâmbit, de drag,
Și a poruncit să plouă
Nu cu picături de rouă,
Ci cu ploaie-adevărată,
Bună, blândă și bogată,
Peste lac și lumea toată.
Și pe oameni i-a iertat,
Că și ei s-au închinat,
Cerând, umiliți, iertare,
De urâta lor purtare.
Copilaș, care citești
Și povestea o primești,
Să înveți să nu faci rău
Nimănui, în jurul tău!
Nici măcar unui broscoi,
Că... se roagă pentru noi!
