Mai de mult, o rândunică avea-n cuibu-i șase pui
Și privea la ei, sărmana, ca la chipul soarelui.
De cu zori pornea -săgeată- căutând, pe deal și văi,
Hrană pentru puii săi.
Și-n iubirea-i, nu odată,
S-a culcat ea nemâncată.
Și-n iubirea-i, nu odată,
S-a culcat ea nemâncată.
Dar destul de fericită că nu s-a-ntâmplat nicicând
Dintre pui s-adoarmă vreunul ars de sete sau flămând.
Nici n-a fost mai mândră mamă decât ea-ntre rândunici,
Când văzu-ntr-o zi că puii se făcuseră voinici.
Și n-a mai avut odihnă nici cât ai clipi, sub soare,
Până când, pe fiecare pui nu l-a învățat să zboare.
Dar, când toți puteau să plece încotro voiau, sub slavă,
Rândunica, istovită, a căzut în cuib bolnavă.
Și cu ochii plini de lacrimi țintă-n ochii fiecui,
Zise celor șase pui:
Dragii mamii, eu de-aseară, simt în inimă un cui,
Aripile greu mă dor, și nici vorbă să mai zbor...
Dumnezeu mi-a dat putere - oricât am avut nevoi.
Să găsesc într-una hrană pentru voi...
Astăzi, fiindcă sunt bolnavă, dragii mamii, se cuvine,
Mari cum v-a făcut măicuța, să-ngrijiți și voi de mine.
Și ca nimeni dintre puii-mi să nu simtă că mi-e rob,
Fiecare, să-mi aducă, zilnic, numai câte-un bob;
Ale voastre șase boabe milostive mă vor ține
Până când o să vrea cerul să mă facă iarăși bine...”
Ascultând cuvântul mamei, au zburat cei șase pui,
Și-a adus, vreo șase zile, fiecare bobul lui...
Mai departe însă puii - beți de-al slavelor înalt -
Fiecare-având nădejdea că-i va duce celălalt,
N-a mai dus nici unul bobul și, uitată mucenică,
A murit atunci de foame cea mai sfântă rândunică.
Și-a rămas apoi povestea tristă, neluată-n seamă,
Orișicui ai sta s-o spui,
Că o mamă își hrănește șase, opt sau zece pui,
Însă zece pui, adesea, nu pot toți hrăni o mamă.
Vasile Militaru
