-Ce vrei să fii, când vei fi mare?

-Ce vrei să fii, când vei fi mare?

-Eu...vreau să fiu aviator...
Mereu aceeași întrebare,
E adresată tuturor!

-Vasilică, tu ce vrei,
Să te faci când o să crești?
-Eu, doamnă, ca părinții mei,
Doctor chirurg în București!

-Dar tu, micuță Mărioară,
Când o să crești, cam ce ai vrea...?
-Eu, vreau să fiu o profesoară,
Așa cum e mămica mea!

-Dar tu...Gheorghiță? De ce taci?!
Ia zi...răspunde clar și tare,
Cam ce ai vrea tu să te faci,
Când o să crești, copile, mare?

-Eu, doamnă, știți...sunt mai sărman,
La noi o fost puțin mai greu,
Dar...mi-aș dori să fiu țăran,
Așa cum este tatăl meu!

Vedeți...eu nu am țoale bune,
Căci n-am bani, doamnă 'nvățătoare,
Dar tatăl meu mereu îmi spune,
Că țara...fără țărani...moare!

Și cine o să mai muncească,
Dacă de domni e țara plină?
Și-atunci, cu ce or să trăiască,
Când foamea-n lume o să vină?

Nu am crescut cu prea mulți bani,
Și spun, că nu îmi e rușine,
Că toți ai mei or fost țărani,
Dar nu am dus lipsă de pâine!

Eu, doamnă, multe nu prea știu,
Dar tot aud că vin ani grei...
Așa că...asta vreau să fiu,
Țăran...cum or fost toți ai mei!

Dorel Mărgan

OPREȘTE LACRIMILE MELE

Dorel Mărgan

Ia-mi, Doamne, plânsul și mi-l du
În valea lungă a uitării,
Și adă-mi fericirea, Tu
Și pune-o-n locul întristării!

Ia-mi, Doamne, lacrima amară
De pe obrazul meu de dor...
Învață-mă să zâmbesc iară
Și dă-mi din nou aripi să zbor!

Fă-mă să uit nefericirea
Ce-n inimă mereu m-apasă,
Să simt în piept din nou iubirea
Copiilor, ce vin acasă!

Alungă, Doamne,-'nstrăinarea,
Că multe suflete desparte
Și să-Ți asculte toți chemarea,
Să se întoarcă de departe!

Căci sunt atâtea mame, care
Își plâng de-atâta timp amarul,
Uitându-se în depărtare,

Că între inimi...e hotarul!

Oprește lacrimile mele,
Că-n mine și-au făcut izvor...
Că-s și eu una dintre cele,
Care, în suflet poartă dor!

PRIETENUL MEU DRAG...

Dorel Mărgan

Căzusem cândva pe cărare,
De greul vieții apăsat,
Și am privit înspre cei care
La rândul meu i-am ajutat!

În al problemelor tumult
Nu mă gândeam că pot să pic,
Dar n-am cerut la ei mai mult,
Decât un braț, să mă ridic!

Îmi amintesc din când în când
Șî nu pot crede nici acum,
Că au plecat atunci pe rând
Și m-au lăsat acolo-n drum!

Când m-am văzut fără scăpare,
Cuprins de lacrimi și suspine,
De undeva...din depărtare,
Un OM, s-a îndreptat spre mine!

Și ajungând în dreptul meu,
Cu o privire iubitoare,
M-a ridicat pe brațul Său
Și m-a pus iarăși pe picioare!

Am reușit să mă trezesc
Din starea-n care m-am aflat
Și am dorit să-i mulțumesc,
Dar Călătorul a plecat!

Și mi-a părut atât de rău
Că n-am ajuns să-i spun nimic,
Căci fără ajutorul Său
N-aș fi putut să mă ridic!

O vreme bună L-am căutat
Pe-Acela ce-mi făcuse bine,
Deși Cel ce m-a ajutat
A fost tot timpul lângă mine!

Acum însă sunt fericit
Și vreau din inimă să spun,
Că să-L găsesc am reușit
Și-i prietenul meu cel mai bun!

Atunci când cad, nu-mi mai e frică,
Fiindcă privesc spre Ceruri, sus
Și-ntotdeauna mă ridică,
Prietenul meu drag...IISUS!