M-am trezit cândva-ntr-o gară,

Numărând pe ceas secunde,
Așteptând un tren s-apară,
Să mă ducă spre...oriunde!
Nu aveam nimic cu mine,

Sufletul îmi era gol,
Pornind pe-ale vieții șine,
Lumii, să îi dau ocol!
Stăteam trist pe un peron

Și priveam în jos și-n sus,

Neștiind în ce vagon,
O să fiu prin lume dus!
M-am urcat în cel din față,

Când venise rândul meu,

Și-astfel am pornit prin viață,
Trenul, tot oprind mereu...
Dintr-o gară-n altă gară,

Anotimp...cu anotimp...

Eu priveam pe geam afară,
Cum treceam grăbit prin timp!
Dintr-o haltă-n altă haltă,

Făr' să știu unde ajung

Și spre ce locuri mă poartă,
Trenul rece...trenul lung!
Oameni triști ori fericiți,

Îi vedeam pe hol umblând,

Unii coborând grăbiți,
Alții-n tren abia urcând!
Mi-am făcut loc printre gloată,

Mai mult stând într-un picior,

Fiind, la următoarea haltă,
Hotărât ca să cobor!
O voce fermecătoare,

Așa dulce mi-a șoptit,

Că aici e halta, care,
Mă va face fericit!
După-un drum rătăcitor,

Fără niciun țel în viață,

Reușisem să cobor,
În suflet cu o speranță!
Și-am găsit în astă haltă,

După ani și ani de chin,

O Ființă minunată,
Care m-aștepta să vin!
M-a luat cu drag de mână,

Pace-n inimă mi-a pus,

Și de-atunci, merg împreună,
Prin viață...cu IISUS!
De atunci, până acum,

Dragoste-n suflet îmi cerne
Și mă poartă pe un drum,
Spre Câmpiile Eterne!
--------------------------------------------
Dorel Mărgan