Venea agale, într-o seară,

Purtându-și pașii prin noroi,
Un biet bătrân, pe-un drum de țară
Și-n urma lui, un car cu boi!
În car, era un braț de paie,
Ce-l adunase din grădină,
Rămas de la ultima claie,
Să-l pună boilor la cină!
Pornise să plouă mărunt,
O ploaie mocănească, deasă,
Iar bietul om cu păr cărunt,
Se îndrepta încet spre casă!
Pe-același drum, în multe rânduri,
Trecuse tot așa, tăcut,
Sărman și încărcat de gânduri,
Dar azi...era mai abătut!

De tânăr și-a pierdut nevasta
Și alta nu și-a mai dorit...
I-a fost destul pe lumea asta
Atâta cât a suferit!
N-a fost deloc ușor...și-apoi,
Cu doi copii mici l-a lăsat,
Crescându-i singur pe-amândoi
Cum Dumnezeu l-a învățat!
I-a îngrijit, le-a dat povață,
Ținându-i cu lapte și miere,
Crezând c-o să-l ajute-n viață
Când nu o mai avea putere!

Dar când îți iei soarta în mâini
Și pleci în lume de acasă,
Îți lași părinții tăi bătrâni,
Ce te-au crescut...și nu-ți mai pasă!
Prin minte, gânduri, fel de fel
Au început ca să îi treacă,
Cu-atâtea câte-s peste el,
Privirea în pământ și-apleacă!
Din când în când își îndemna,
Cu o nuia, boii, să meargă
Și-n suflet doruri aduna,
Greu mai putând ca să le șteargă!

,,Haide, Joian! La ce te miri?
Și tu, Mândrel...hai, mai la pas"...
Și se hrănea cu amintiri,
Fiindcă atât i-au mai rămas!
Se mai uita din când în când,
Scrutând pământu-n depărtare,
C-o mână, parcă, salutând
Copiii duși peste hotare!

☆ ☆ ☆

În gând, i-a venit, primul, Nicu,
Ce-l aștepta tot timpu'-n prag,
Strigând voios: ,,Vine tăticuuu"...
De el îi era cel mai drag!
În urmă cu vreo patru ani,
El a plecat, mai înainte
Și i-a trimis o dată bani...
Atât...din câte ține minte!
Pe-acasă nu a mai venit,
Prea multe despre el nu știe,
Dar după cum a auzit,
E pe la o măcelărie!
Petrică a fost zilier,
A dus-o greu o vreme bună,
Acuma, e pe-un șantier...
Așa i-a spus acum o lună!

☆ ☆ ☆

Cu vocea stinsă de necaz,
Își îndemna săracul boii
Și lacrimile pe obraz
Se-amestecau cu stropii ploii!
Cu grijile care-l apasă,
Ducându-l până-n pragul morții,
Bătrânul a ajuns acasă,
Dar...s-a oprit în fața porții!
În casă, a văzut lumină,
Apoi...se deschisese poarta
Și Nicu, ridicând o mână,
Striga voios: ,,A venit tata!"
Petrică...vai...l-a ajutat
De a băgat carul cu boi...
O, Doamne, cât de minunat!
Erau acasă amândoi!
Însă...sărmanul, obosit,
Puțin, de car, s-a rezemat,
O clipă doar a ațipit
Și-n acea clipă...i-a visat!

Dorel Mărgan

Acum, prieteni, fie vorba între noi,

Acum, prieteni, fie vorba între noi,

Nu pot să tac, chiar dacă o să doară,
În țara asta, am avut cândva eroi,
Care-au știut pentru pământ să moară!

Oameni viteji, ce umărul l-au pus,
Ca țara-n mâini străine să nu cadă,
Și au ținut mereu stindardul sus,
O palmă de pământ să nu se piardă!

Au fost țărani, fără prea multă școală,
Și au muncit prin praf și prin noroi...
Au ridicat cetăți cu mâna goală
Și au arat...cu plugul tras de boi!

Noi ne lăudăm că suntem pui de lei,
Însă...pardon...dar tare îmi e frică,
Că doar ne arătăm că suntem zmei,
Dar...ne schimbăm în miei...la o adică!

Nu am avut nevoie de-un război,
Să arătăm cât suntem noi de breji,
Că au luat, care ce-au vrut de pe la noi
Și-am dovedit cât suntem de viteji!
.............................................................
Sâ încercăm cât se mai poate,
Măcar în vremea de apoi,
Să nu le pierdem chiar pe toate,
Să mai salvăm ceva din noi!

Chiar dacă nu mai e dreptate,
Ci doar minciuni la orice pas,
Să mai salvăm din demnitate...
Atâta...cât ne-a mai rămas!

Să judecăm mai înțelept,
Cât încă suntem un popor,
Să nu mai fim, că nu e drept,
Preș sub picioare, tuturor!

Istoria ne-a demonstrat,
Că de-a fost pace ori război,
Toți în picioare ne-au călcat
Și-au rupt mereu bucăți din noi!

Dacă acum nu ne trezim,
O să plătim un greu tribut
Și-o să ajungem să vorbim,
De ROMÂNIA...la trecut!

Dorel Mărgan