La o mânăstire s-a facut masă după sfânta slujbă la care lua parte tot soborul. Un frate străin a intrat şi el în sala de mese şi se ospata cu fraţii. Economul mânăstirii, intrând în trapeză, l-a zărit şi a zis: "Cine te-a poftit aici? Cum îndrăzneşti? Ieşi afară!" Omul, sculându-se, a ieşit şi şedea pe o bancă mai de-o parte. Dar faţa lui era voioasă de parcă nimic neplăcut nu i s-ar fi întâmplat. Un călugăr a intrat în vorbă cu el şi l-a întrebat: "Cum de nu te-ai mâhnit, căci economul nostru te-a ocărât şi te-a scos afară de la masă?" Acela a răspuns: "Când veneam la Biserică, mi-am pus în minte gândul că sunt păcătos şi nevrednic ca un câine, care, atunci când este alungat, se duce, când îl chemi, vine".
Mult se folosi călugărul de acest cuvânt.
