ILEANA SI..."DOJANA" !

...sau
Pisica si sobolanul!

Ori de cîte ori Ileana, face biata vreo greseală,
Maică-sa o dojenește și-i mai face și morală:
-Fă Ileană, fii cuminte, de nu ești ascultătoare
Îți va crește drept pedeapsă o pisică-ntre picioare!
Timpul își torcea fuiorul, dar Ileana n-avea frică,
Că deși greșea întruna, nu-i creștea nici o pisică.
Dar veni și-o zi de iarnă, cînd cuprinsă de-un fior
Observă că-ntre picioare îi crescu un pufișor.
Și plîngea cu-atîta jale, zi de zi, seară de seară,
Că vedea crescînd pisica și-o va face de ocară.

Dar cînd jalea-i fu mai mare, întîmplarea-n cale-i scoase
Pe Ion venind din deal, de mai sus cu două case.
-Ce-i cu tine, fă Ileana? Nu-ți veni cumva sorocul?
-Mă Ioane, nu-i nimica, dar m-a părăsit norocul.
Și apoi din vorbă-n vorbă, povesti de-a fira-n păr
Întîmplarea cu blestemul și amarul adevăr.
-Nu-i nimica, fă Ileana, și pe mine-acum un an
Mă tot blestema mămica, de-mi crescu un șobolan.
Și să vezi ce mare este, cînd înalță capul chel,
Că din cioareci el îmi face un adevărat castel.

Și ce-ai zice tu, Ileană, dac-am da noi șobolanul
Să-l înghită pisicuța? Ne-am mai potoli amarul.
-Fie, îi răspunse fata, dar să nu-mi facă vreun rău
Că ți-ar fi păcat și ție și te-ar bate Dumnezeu.
Treaba n-a fost prea ușoară, pisicuța era mică,
Însă cu bunăvoință și puțină vaselină
Reuși pe pisicuță s-o vadă cu gura plină.
Și atunci, de bucurie, striga Ileana-nveselită:
-Bravă ție, măi Ioane, dă-i să-nghită, dă-i să-nghită!
Și morala ne învață că-ntr-o gură de pisică,
Intră viu și iese mort orice șobolan îi pică!

...adaptare,cu completari dupa:
http://dan-blog.ro/%C8%99obolanul-%C8%99i-pisi...

Durerea femeiască

"V-am tot iertat, v-am tot acoperit,
Şi, să mai amânăm, nu-i înţelept,
Ar fi, să recunoaştem, în sfârşit,
Femeia, n-are, totuşi, nici un drept.
Muncim, ca nişte sclave, zi de zi,
Frumoase-am fost, pe cel dintâi traseu,
Şi condamnarea de-a ne urâţi,
Chiar voi, ce ne iubiţi, ne-o daţi, mereu.
Stăm în picioare, încă de cu zori,
Şi vă miraţi că nu mai sunt subţiri,
Dar voi, care vă credeţi tot feciori,
De ce nu arătaţi ca nişte miri?
Pe unde ne daţi dreptul de-a munci,
Lucrăm istovitor, cu voi în rând,
Din când în când, în burţi ne daţi copii,
Iar voi plecaţi la altele, râzând,
Când suferiţi, ne cereţi lângă voi,
Ori vă-mbătaţi, ori aţi trudit prea mult,
Vă plângem, când vă duceţi la război,
Sau când vă speriaţi, la vreun consult.
Eroic v-am iubit nelegitim,
Şi legitim, eroic v-am iubit,
Ne bateţi, ne-nşelaţi şi noi o ştim,
Ba, alteori, intrăm în circuit.
Iar cele care, azi, pe termen scurt,
Vă fură amintirile de ieri,
Îşi vor plăti plăcerea unui furt,
Fatal, cu furtu-aceleiaşi plăceri.
Şi, uneori, păcătuim curat,
Crezând, prin lacrimi mari, de ochi atei,
Că însuşi Dumnezeu este bărbat
Şi nu le înţelege pe femei.
Dar, vai, a fost odată prea frumos,
Ca-n filmele de dragoste a fost,
Şi-acum, ne omorâm sârguincios
Şi zilnic ne distrugem fără rost.
Ne-nvinge viaţa fără orizont
Şi voi ne-nvingeţi, într-un mod câinesc,
Trăim ca nişte văduve de front
Şi mâinile mereu ni se aspresc.
Acum, când auziţi acest reproş,
Priviţi, fără privire, înapoi,
Încuvinţaţi din cap, mărinimoşi,
Şi credeţi că nu-i vorba despre voi.
Şi, totuşi, e vorba despre toţi!
Sunteţi la fel de răi şi de flămânzi,
Durerea femeiască pentru soţi,
E-un credit fără giruri şi dobânzi.
Vă e urât cu noi, vă e urât,
Şi ne-aţi ucide, dragilor bărbaţi,
Aşa că vă rugăm numai atât:
Puteţi să ne jigniţi, să ne-njuraţi,
Dar faceţi-o cu tonul coborât
Şi pân-adorm copiii, aşteptaţi.