Mă doare..

.

 ADEVARUL, adevarat:

 *Era o vreme în ţara* *asta* când cine termina liceul si intra la facultate era privit cu admiraţie şi i se spunea cu respect "Domnul inginer sau Domnul profesor sau Domnul avocat". Când unul dintre ei, la cam 10-15 ani de activitate, îşi dădea şi lua (dacă îl lua) doctoratul, tot oraşul se uita la el ca la Dumnezeu.
*  Era o vreme* *în ţara asta* când dacă vedeai o maşină pe stradă ştiai că cel care se află în ea a muncit ca să o cumpere sau este vreun boss de la partid. Mai târziu au apărut şi norocoşii câştigători la cecuri sau loz în plic, dar îi puteai număra pe degetele la o mână într-un judeţ. Şi mai era o categorie cu maşini, cei care lucrau în comerţ sau alimentaţia publică.
 *Era o vreme* *în ţara asta* când dacă vedeai pe cineva pe stradă între 8 şi 16, te gândeai că este în concediu, liber, sau e bolnav săracu' om şi merge la *doctor*.
 *Era o vreme* *în ţara asta* când dacă vedeai un *poliţist* pe stradă mergeai liniştit să îi ceri o informaţie, sau daca voiai să te plângi de ceva, erai ascultat.
 *Era o vreme* *în ţara asta* când dacă ajungeai la spital cu cineva şi trebuia operat, îţi era frică să vii cu o floare la asistente sau cu o cafea sau o sticlă de whisky la *doctor*, şi le mascai neîndemânatic - ca toată lumea - în ziar, sub haină, convins că nu ştie nimeni ce e umflătura aia de la piept. Când te întorceai fericit că nu te-a prins nimeni şi te întâlneai cu altul umflat în piept, te uitai superior şi zeflemitor la el gândind "ia uite şi la fraierul ăla, merge cu sticla ascunsă la piept, are impresia că eu nu ştiu că o duce lu dom' *doctor*. !"
 *Era o vreme** în **ţara** asta* când la şcoală, copii mergeau în uniformă şi cum vedeai unul pe stradă în timpul orelor ştiai că "este unul din ăia de chiulesc sau nu le place şcoala" şi te uitai atent la el să vezi dacă nu e cumva copilul vreunui coleg de fabrică. Şi ce bătaie lua acasă dacă afla tacsu că a chiulit.
 *Era o vreme* *în ţara asta* când abia aşteptai să intri în câmpul muncii, să te angajezi undeva, să îţi faci raport pentru locuinţă şi să aştepţi cu înfrigurare, dar temei, să ţi se repartizeze una, ca să te poţi însura, să te aşezi şi tu la casa ta, să îţi întemeiezi o familie. Dacă nu aveai, nu prea îţi ardea de însurătoare, că nu se uita nimeni la tine fără serviciu şi fără casă, că nu erai de viitor.
 *Era o vreme* *în ţara asta* când băieţi deştepţi erau consideraţi cei care ştiau *carte*, dar să o citească, nu să o joace, făceau o *facultate*şi terminau primii. La ei se uita lumea cu admiraţie: "ăsta e a lu' Ilie de la sculărie. A termenat primul *facultate*a, l-au uat ăia la Bucureşti. Eheeeeeeeeeeee, o să ajungă mare, e dăştept"
 *Era o vreme* *în ţara asta* când dacă te întâlneai cu un cunoscut pe stradă, te opreai bucuros să mai schimbi o vorbă, să mai auzi un banc, să te lauzi cu ce ai mai făcut sau să îi spui cum a fost în concediu la Mamaia, să te mândreşti că ai fost promovat sau ţi-a luat copilul la *liceu*, sau să îl inviţi peste o lună la ziua ta sau nunta copilului.
 *Era o vreme* *în ţara asta* când veneai de la serviciu, băgai repede o ciorbă caldă în tine şi ieşeai în faţa blocului "la una mică cu băieţii". Una mică putea fi o minge, o ţâgară, o tablă, o bere, o şuetă, după priceperile fiecăruia, dar nu era unu să nu facă "una mică" cu prietenii.
 *Era o vreme* *în ţara asta* când mergeai liniştit pe stradă, nu îţi era teamă că te opreşte careva să te întrebe cât e ceasul sau de ce nu ai moţ la bască.
 *Era o vreme* *în ţara asta* când lumea întorcea capul după militarii care treceau cântând sau în pas de defilare de la instrucţie, acolo unde aceştia erau nevoiţi să treacă prin oraş şi auzeai pe câte cineva spunând cu mândrie: "Uite mamă, trece *armata*".
 *Astăzi*, *în ţara asta*, toată lumea termină *liceu*l, ia bacalaureatul pentru că s-a dat lege să nu fie nici un analfabet fără bacalaureat, iar * facultate*a a devenit locul unde se pun la cale cele mai tari chefuri şi se adună puştoaice pentru "o linie".
 *Astăzi*, *în ţara asta*, nu mai poţi merge pe trotuar pentru că nu mai ai loc de maşini staţionate şi şoferi grăbiţi. *Astăzi*, *în ţara asta*, străzile sunt pline de *oameni* care în nici un caz nu merg la serviciu, dar nici la *doctor*. Toată lumea e în concediu fără plată.
 *Astăzi*, *în ţara asta*, când vezi un *poliţist* pe stradă, te uiţi speriat să vezi pe cine urmăreşte sau îl ocoleşti să nu îţi dea vreo amendă aşa, pentru că l-ai deranjat când te-ai uitat la el. De regulă, unde e gâtuit traficul, vei găsi un *poliţist* în intersecţie, "fluidizând circulaţia".
 *Astăzi*, *în ţara asta*, când mergi la spital, nu mai mergi cu sticla ascunsă sub haină. Când intri la medic în cabinet, înainte de a da cu bună ziua, trebuie să dai cu plicul. Nu mai vezi pe nimeni cu pieptul umflat, toată lumea intră cu sacoşe burduşite. Nu se mai uită nimeni chiorâş, toţi paznicii ştiu că ai acolo feşe, vată, antibiotice, cearceafuri, dezinfectant, medicamente, analgezice, perfuzii, pungi cu plasmă pentru operaţie.
 *Astăzi*, *în ţara asta*, când vezi copii de şcoală, te întrebi dacă merg la şcoală sau la discotecă, ţinuta este aceeaşi, machiajul la fel de strident, rucsacul din spate are un caiet şi laptopul, ipodul, "ifonul", sau tableta.
 *Astăzi*, *în ţara asta*, tinerii nu mai au nevoie de serviciu ca să îşi întemeieze o familie, doar de bani de la babaci şi îşi întemeiază câte o familie pe săptămână fără acte, fără biserică, fără serviciu. Fetele abia aşteaptă să fie neveste sau nevestite la câte cineva, cine nu are câte un "my man" este ori urâtă cu crengi ori "tută".
 *Astăzi*, *în ţara asta*, băieţi deştepţi sunt cei fără *carte*, care reuşesc să "se învârtă" sau sunt "băieţi de băieţi deştepti" care obţin bani uşor din "afaceri" cu fraierii. Cu cât păcăleşti sau furi mai mult, cu atât eşti mai deştept.
 *Astăzi*, *în ţara asta*, când te întâlneşti cu un cunoscut pe stradă, îl ocoleşti ca să nu te întrebe cum o mai duci, sau să nu îţi ceară bani cu împrumut, să nu te invite la o nuntă.
 *Astăzi*, *în ţara asta*, *oameni*i nu se mai întâlnesc în faţa blocului, le e ruşine să se întâlnească şi la gunoi, se uită fiecare pe geam să se asigure că nu e nimeni să se uite în gunoiul lui amărât sau să observe că nici câinii vagabonzi nu zăbovesc lângă resturile lui, pentru că nici oase nu mai sunt în gunoi. Cel mai mult *oameni*i stau ascunşi în casă sau pleacă "la ţară " de zilele onomastice, ca să nu se trezească cu invitaţi nepoftiţi. Nimeni nu mai zâmbeşte, toată lumea circulă cu capul în jos de ai zice că toţi au pierdut câte un galben şi îl caută disperaţi. Te miri că nu se dau cap în cap.
 *Astăzi*, *în ţara asta*, ieşi din bloc şi după doi paşi apare unul cu un cuţit sau un pistol, ţi-l pune la gât şi te întreabă de ce te-ai însurat cu nevastă-ta, nu ştiai că era prietena lui?
 *Astăzi*, *în ţara asta*, când lumea aude de *armată* întoarce capul pentru că "Aştia au tras în noi în '89 şi acum au pensii nesimţite". * * * * *Oare ce va fi mâine ? 
Va mai fi ţara asta ?** *

http://ro.netlog.com/campdemaci/blog/blogid=1578916

A venit Moş Nicolae! (un eseu despre sfinţenie)

Puţine zile erau mai fascinante, mai pline de mister, mai cutremurătoare decât ziua de 6 decembrie. Atunci „venea Moş Nicolae“. Şi venea, într-adevăr, nu ne îndoiam o clipă, aveam dovada palpabilă! În după-amiaza dinainte, avea loc ceremonialul pregătirii ghetuţelor.

Chiar dacă mai vechi decât pantofii, le alegeam pentru marele eveniment, pentru că erau mai încăpătoare! Da, pregătirea ghetuţelor era deja un început emoţionant al sărbătorii ce urma şi ne dădea o stare de fericire greu de descris! Urma să se petreacă ceva neobişnuit, de taină, de alt tărâm!

„Păi, dacă-i sfânt, cum să nu ştie?“

Le lustruiam deci cu sârg, dădeam cu cremă şi le frecam cu peria până ce străluceau. Atunci fugeam la tata: „E bine?“. După caz, tata se declara mulţumit sau ne trimitea să mai dăm de două ori cu peria. Spre seară, le aşezam sub fereastră şi pândeam să vedem cum vine Moşul. Venea prin geam? Pe uşă? Ca un făcut, după vreo jumătate de oră adormeam. N-am lămurit niciodată misterul, nici mama nu ştia cum intră Moşul, aşa spunea ea. Venea, asta era principalul.

A doua zi, dimineaţa, dădeam fuga la fereastră: da, Moşul fusese la noi, darurile se aflau în ghetuţe… Niciodată vreun dar n-a fost învăluit în mai mult mister, n-a avut mai mult farmec.. Se întâmpla ceva deosebit, ceva ce nu înţelegeam, Moşul venea. Cum, când, nu ştiam. Toată odaia, toată casa era învăluită într-o taină greu de definit. Era casa noastră, dar în acea zi era alta: locul unde se petrecuse ceva minunat, unde venise Moşul în persoană, un Moş sfânt, cu puteri nemărginite, care ştia că acolo locuiau două fetiţe, noi, tocmai noi, care-l aşteptaseră cu emoţie şi-şi lustruiseră cu evlavie încălţările. Mai important decât darurile era faptul că ne cunoştea, că ştia că existăm! Şi mai era ceva minunat şi inexplicabil: „Cum de-a ştiut Moşul ce mi-am dorit?“, îl întrebam pe tata. „Doar lui nu-i scriem scrisori ca lui Moş Crăciun?“ „Păi, dacă-i sfânt, cum să nu ştie?“, răspundea el.

Explicaţia era plauzibilă şi ne satisfăcea în întregime. Moşul era sfânt, deci ştia că mi-am dorit cutia de creioane colorate, aşa cum avea Helga, prietena mea de la grădiniţă, pe care le supraveghea cu zgârcenie şi nu le împrumuta nimănui, deşi toţi copiii le priveau cu jind… Ei bine, da, Moşul le observase cu atenţie şi-mi adusese unele exact la fel! Era cu adevărat sfânt, numai un sfânt cunoaşte totul. Cuvântul „sfânt“ i se potrivea cel mai bine.

Mai târziu m-am gândit mereu la acest cuvânt cu acoperire magică. Odinioară el era folosit mereu. „A fi sfânt“ avea o semnificaţie dincolo de cotidian. Nu oricine şi nu orice era sfânt. Noţiunea de sfânt avea o greutate deosebită, o rezonanţă miraculoasă, cu implicaţii atotgrăitoare, în toate sensurile. Se spunea despre un om care făptuise ceva grav „n-are nimic sfânt!“. Era ultima treaptă de decădere, de lipsă de omenie. De răutate în stare pură, ruşine faţă de ceilalţi.

Sfinţenie? Câţi euro valorează?

Şi, mai târziu? Evident, limba se înnoieşte, apar alte cuvinte, se dau celor vechi alte sensuri. Altele dispar, pentru că dispare acoperirea morală, credibilitatea care le dă dreptul de a exista, de a fi folosite. Am încercat să-mi însuşesc noua limbă românească în curs de „europenizare“. N-aş putea spune că evoluţia ei mi-a provocat un entuziasm deosebit. Limba noastră, cu bogăţia ei nuanţată de înţelesuri, a adoptat vocabule noi, aspre, simpliste, fără har. Conţinutul de subtilitate pe care îl descopereai în ea a pierit. Sunt cuvinte seci, cu sonorităţi lipsite de rafinament. Şi, mai grav este că unele expresii s-au pierdut, nu se mai folosesc sau se folosesc rar, de către unii naivi. Domneşte faimosul adagiu brutal „time is money“. Ciudat, expresia „n-are nimic sfânt“, n-am mai prea întâlnit-o. De ce oare? Poate a fost combătută de altă expresie, care sună: „De Dumnezeu nu mă tem şi de oameni nu mă ruşinez!“. Sau invers, ceea ce este la fel de grav.

A nu avea nimic sfânt nu mai este o constatare cutremurătoare. Dimpotrivă, în lumea noastră „eficientă“ a devenit o calitate. Sfinţenie? Câţi euro valorează? La ce serveşte? Unde a pierit fiorul sfinţeniei, conştiinţa că ea există, că ne învăluie viaţa într-o aură de nădejde, de curaj, de conştiinţă că umanitatea are un destin menit s-o ducă spre lumina generozităţii şi bunătăţii, că nu e doar o vorbă care sună frumos? E adevărat, mai sunt şi oameni care păstrează în vocabularul lor cuvântul „sfinţenie“, „sfânt“. Dar ceilalţi?

Şi Moş Nicolae al nostru? 

Icoana lui încă se mai află pe pereţi în unele case. Marele Sfânt al creştinătăţii, al cărui nume e sinonim cu bunătatea, cu blândeţea, cu bucuria pe care o dăruieşte neîncetat, prietenul iubit al copiilor, sprijinul tuturor celor care îi cer ajutorul, continuă să dăinuie în viaţa noastră, în pofida săgeţilor otrăvite de ranchiună şi inconştienţă ale căror ţel este să preschimbe omenirea într-o subclasă supusă instinctelor animalice. Ce tristă interpretare a evoluţiei, a progresului, devenit sinonim cu brutalitatea, simplismul, antiomenia, inconştienţa destinată a servi manipulărilor periculoase.

Nu putem decât să-l rugăm pe Moşul cel generos să treacă pe la fiecare şi să pună în sufletele aşezate la fereastră, ca odinioară ghetuţele copiilor, conştiinţa că ni s-a dat un dar minunat, acela al certitudinii că suntem fiii lui Dumnezeu, Care ne iubeşte şi aşteaptă de la noi să ne îndreptăm dragostea către El şi către semenii noştri, într-o viaţă în care fiorul sfinţeniei să alcătuiască una dintre coordonatele fundamentale, cea a prezenţei transcendentului. Că ea e altceva decât existenţa contului la bancă şi dezmăţul dizgraţios care ni se serveşte ca dovadă ultimă de „modernitate“. Şi să învăţăm, iarăşi, ceea ce din păcate se uită mereu: lumea ni s-a dat pentru a găsi prin ea drumul către bucurie, către lumina adevărată.

Lidia STĂNILOAE - Ziarul Lumina

http://ro.netlog.com/campdemaci/blog/&page=5