DOINA AIUDULUI

In temnitã la Aiud
Unde pãsãri nu se-aud,
Ferecat în lanturi grele
Si închis între zãbrele,
rabd tãcut si’n mine mut,
dor de sfântã libertate,
svârcolindu-se de moarte,
strigã’ntruna,zi si noapte,
JOS MINCIUNA!
VREAU DREPTATE!
Vreau pãmânt pentru tãrani
Si lanturi pentru tirani.
Vreau sã lupt
Si trupu-mi supt,
Sã-l slobad si’ntreg norod
Sã-l urnesc
Si sã zdrobesc
Fãrã milã toti tiranii,
Trãdãtorii si dusmanii.
Vreau ca ROMÂNIA MARE,
Sã nu fie închisoare
Pentru noi,
Cei multi si goi,
Ce-am luptat
Si-am apãrat,
Glii strãbune, libertãti,
Sfânta Cruce si dreptãti.
Noi de când este pãmântul,
Mereu jalea ne-a fost cântul,
Iar dureri
Si sfinte vreri,
Ne-au cãlit
Si neclintit,
Zid clãdit-am la hotare
Sã’nfruntam hoarde barbare.
Dela Decebal strãbunul,
Motenit-a tot românul,
Dor de glii
Si’n vitejii
Tot mereu,
Cu Dumnezeu,
Am dus steagul, falnic brad,
In vifor si’n Stalingrad.
Trãdãri, cu sânge am plãtit
Si caznã multã-am suferit
Pentru ei,
Cei cruzi misei,
Ce-au vândut
Al Tãrii lut
Si-au fugit ca niste lasi,
Lãsând Tara la vrãjmasi.
Trudã multã si amarã
Pâine nu-i în trista Tarã.
Cei bãtrâni
Sunt dati la câini,
Iar cei mici
Sunt otrãviti
Si crescuti în legi pãgâne
Sã ucidã si sã fure.
Toatã avutia Tãrii,
Dela Tisa’n tãrmul Mãrii,
Din pãmânt,
Din munti, din cânt,
Tribut greu,
Ne-o ia mereu,
Ce-i ce-au nãvãlit sinistru
Si-au furat bãtrânul Nistru.
Toate temnitele’s pline,
De dureri si de suspine.
In Carpati,
Pãrinti si frati,
Sunt ucisi
Si schingiuiti
De cãlãi, ce’n bãi de sânge,
Vor pe roti dreptãti-a frânge.
In biserici jefuite,
Stau altare pângãrite.
Iar pe drum,
In foc si scrum,
Ruguri vii,
Stau mãrturii,
Crucile, sã înspãimânte,
Gloatele plânse si mute.
Peste tot, pe und’te duci,
Sunt morminte fãrã Cruci
Si martiri
Ucisi de sbiri,
Impuscati si aruncati
Zac în sant,
Legati’n lant,
De le plânge-a lor ursitã,
Trista gloatã’nflãmânzitã.
In temnitã la Aiud,
Vreau de tulnic glas s’aud,
Printre gratii sã rãzbatã,
Sã porneascã’ntreaga gloatã,
Sã ucidã, pãlãmida,
Spinii marelui masacru,
August, patruzeci si patru,
Ce-a dus Tara în robie
Si-a pus fiara
S’o sfâsie.
Dar, veni-va Ziua Sfântã,
Când din lemn de roatã frântã,
Ne vom face buzdugane
Si-om zdrobi
Seceri, ciocane.
Iar pe voi,
Tirani haini,
Vã vom pune
Intre spini
Si rug mare vã vom face,
Pentru-a lumii
SFÂNTÃ PACE,
Sã distrugem pe vecie,
JUG, TRÃDARE si ROBIE!

Toma Gh. EREMIA
Aiud, Feb. 1951

Legenda bujorului

     Bujor era fiul unui împărat bătrân şi tare paşnic. Aflându-se pe patul morţii, bunul împărat îi zise feciorului:- Dragul tatii, eu n-am duşmani, după cum bine ştii. Războaie cu vecinii n-am purtat. Am însă un mare necaz, Bujor. Cunoşti şi tu povestea ...- Da, tată! răspunse fiul cu o mare durere în suflet. Toată lumea ştie despre lacul blestemat din codrul de brazi, acolo unde trăiesc stafiile şi ielele amăgitoare. Ielele cele spurcate,

care-i prefac pe oameni în măgari şi în viţei, schimonosindu-i.Ochii împăratului luceau de spaimă.- Să nu te duci niciodată acolo, Bujor. Niciodată să nu te duci la lacul ielelor ...Împăratul căzu pe pernă, fără suflare. Bujor îi închise pleoapele şi-l jeli îndelung. Acum el era stăpânul împărăţiei. Avea buzduganul în mână şi coroana de aur pe cap.După câţiva ani, când promisiunile se uită, noul împărat Bujor umbla prin târguri şi prin sate. Tocmai trecea pe lângă pădurea adâncă, în mijlocul căreia se afla lacul cel blestemat. Era noapte şi luna lumina feeric împrejurimile. Deodată, pe Bujor începu să-l fure somnul. Cântau privighetorile, dar şi ielele vrăjite care apăreau goale şi ademenitoare la marginea poienii.- Doamne, oştenii mei s-au tolănit pe iarbă şi-au adormit. Şi caii s-au culcat, iar zânele frumoase şi zâmbitoare mă poftesc în pădure ...Bujor mergea magnetizat, după iele şi stafii, până într-o dumbravă fermecată. Ielele albe jucau în jurul tânărului împărat care se ruşinase de goliciunea ielelor şi obrazul i se înroşise ca focul.- Să- l prefacem în viţel! râse o zână.- Ba să-l facem în gândac! hohoti răutăcioasă alta.- Broscoi i-ar sta mai bine, hihi! mai zise una înaltă.Mama ielelor, tot aşa de atrăgătoare ca şi fiicele sale, purta pe cap o coroană sclipitoare, bătută în pietre preţioase. Ea zise:- Nu, nu! Pentru că dumnealui, fiul de împărat s-a înroşit la faţă, poruncesc să se prefacă imediat în floare. Floare roşie. Aşa să rămâie!Într-o clipă, trupul lui Bujor intră într-un vârtej şi se transformă într-o floare roşie ca jarul, destul de mare şi bătută ca un pămătuf. Apoi, ielele au dispărut în lacul blestemat. Mai apoi, oamenii au numit floarea cea roşie bujor.Bujor a rămas până astăzi, după numele lui Bujor, fiul împăratului, care fusese vrajit de zânele cele rele, ca să se transforme în floare, o floarea de bujor...



sursa
Ariana D'angelo  ·