Copiii mei, eu voi pleca curând să-mi aflu tihna,
Voi să-mi aprindeţi cât puteți, la capul meu, lumina,
Fiţi buni, cinstiţi, orice să vă iertaţi,
Că nu e sfânt în lumea asta ca dragostea-ntre fraţi.
Să-mi faceţi când aveţi cu ce, în curte masă, mare,
Și daţi un strop din via mea, să închine fiecare,
Pune-ţi bucate din belșug și vreo câţiva, colaci,
Chemaţi să vină! Zâmbitori, pe goi și pe săraci.
Nu vă certați pe ce-o rămâne, pe casă sau pământ,
Și voi plecaţi copii mei și aveţi doar un mormânt,
Lăsați deoparte lăcomie și amară dușmănie,
Iubiți-vă și fiți ca frații și bine o să vă fie.
Iar la icoana Preacuratei, să puneți, busuiocul,
Că m-a vegheat viața toată, mi-a ocrotit, norocul,
Să nu lăsați portița mea copii să ruginească,
Ea știe cât v-am așteptat, cu ochii pe fereastră!
De câte ori m-am rezemat, oftând de stâlpul porții,
Priveam la drumul nesfârșit, erați plecați cu toții,
Am adunat pozele voastre, la piept ca pe-un altar,
Si mulțumeam la cerul sfânt, c-ați fost al vieții dar!
Eu am să plec! Cer vouă azi, puțină îndurare,
Am ars o viață pentru voi, precum o lumânare,
De sus din cer o să privesc, apus și răsărit,
Si voi trăi la voi în suflet, să știți că v-am iubit!
