Mamă...sleită de puteri,
După o zi de tras la sapă,
Veneai acasă pe-nserat
Șii buzele-ți cerșeau doar apă...
În traistă, doar un colț de pâine,
Uscat de arșița de vară,
Același ce într-un ștergar
L-ai învelit mai de cu seară.
Abia intrată în ogradă
Cătai îndată la pruncuți,
Ștergându-le cu șorțul fața
Mustrându-i că erau desculți,
Erai și dumneata desculță,
Aveai călcâiele crăpate
La fel ca palmele muncite
Din zori de ziuă până-n noapte.
Însă în ochi aveai Luceferi,
Iar zâmbetul de înger bun,
Erai atâta de miloasă...
Plângeai și piatra de pe drum...
În glas aveai mereu dulceață,
Iar pieptul îți era căldură...
Chiar și dojana cea mai mare
Era amară cu măsură.
În palmele, oricât de aspre,
Era atâta mângâiere
Că aveau puterea să topescă
Pe loc și cea mai rea durere,
Iar în sărutul de pe frunte
Era un mir de fericire
Ce ni se prelingea pe suflet
Ca să ni-l umple cu iubire!
La cuptorașul din ogradă
Te apucai să faci mâncare,
Iar Luna presăra cu aur
În mămăliga dumitale,
Erai atâta de frumoasă...
Erai atât de obosită...
Abia rupeai pe sub genunchi
Câte un băț de răsărită!
Mereu în fugă după treabă,
Dereticând de zor prin casă,
Puneai un strop de gaz în lampă
Și-apoi ne așezai la masă
Și la lumina chioară-a lămpii
Și-a candelei de la icoane,
Tăiai cu ața mămăliga...
Tot căinând că ne-o fi foame!
Dar în puținul de pe masă
Era atâta-ndestulare
Că rămânea, întotdeauna,
Câte ceva la fiecare
Și ne-ndemnai să mulțumim
Cu umilință-n rugăciune,
Ca Dumnezeu să se îndure
De noi și-n ziua cea de mâine!
Noi adormeam fără de grijă
În șoapta-nchinăciunii sfinte,
În palmele-ți împreunate
Curgea o lacrimă fierbinte...
Pe care n-o vedeam niciunul...
O cunoștea doar Dumnezeu
Și doar acum, privind în urmă,
Măicuța mea...o știu și eu!
Autor: Liliana Burac
