Frumos și atât de adevărat…

Un text foarte frumos scris de Jacques Prévert. Frumos și atât de adevărat…,,Ziua abia a început și... este deja șase seara.
Abia a sosit luni și este deja vineri.
Și luna s-a terminat deja.
Și anul aproape s-a încheiat.
Și deja 30,40, 50 sau 60 de ani din viața noastră au trecut.
Și ne dăm seama că ne-am pierdut părinții, prietenii.
Și ne dăm seama că este prea târziu să ne întoarcem...
Deci ... să încercăm oricum, pentru a profita la maximum de timpul care ne-a mai rămas...
Să nu încetăm să căutăm să avem activități care ne plac...
Să punem ceva culoare în griul nostru... Să zâmbim lucrurilor mici din viață care ne-au pus balsamul în inimă.
Și în ciuda tuturor, trebuie să continuăm să profităm cu seninătate de acest timp care ne rămâne. Să încercăm să eliminăm „după” ...

O fac după...

Voi spune după...
Mă voi gândi la asta după...
Lăsăm totul pentru mai târziu de parcă „după” ar fi fost al nostru.
Pentru că ceea ce nu înțelegem este că după aceea, cafeaua se răcește....
după aceea, prioritățile se schimbă...
după aceea, vraja este spartă...
după, sănătatea trece...
după aceea, copiii cresc...
după aceea, părinții îmbătrânesc....
după aceea, promisiunile sunt uitate...
după aceea, ziua devine noapte...
după aceea, viața se termină...

Și atunci este adesea prea târziu....

Deci... să nu lăsăm nimic pentru mai târziu...
Pentru că așteptând mereu până mai târziu, putem pierde cele mai bune momente, ...
cele mai bune experiențe,
cei mai buni prieteni,
cea mai buna familie...

Ziua este astăzi... Momentul este acum...

Nu mai suntem la vârsta la care ne putem permite să amânăm ceea ce trebuie făcut imediat până mâine…”

Deci, să vedem dacă veți avea timp să citiți această postare...

Sau poate o veți lăsa pentru ... „mai târziu” ...

Și nu o veți împărtăși „niciodată”

Nu e Dumnezeu de vină!

 

 

Arde cerul și pământul, lungi puhoaie varsă norii,
Munții crapă, marea urlă, plânge lumea, plâng și zorii.
Toate-și schimbă rostul, starea, curg durerile șuvoi;
Universu-ntreg se miră cum ne batem joc de noi.

Cine, oare, e de vină pentru nebunia noastră?
Cine strică Adevărul și-această Planetă-albastră?
Cine otrăvește marea? Cine dezvelește munții?
Cine blastămă și râde? Cine este-n noaptea minții?
Cine a trădat Iubirea? Cine anșelat știința?
Cine-a pervertit gândirea și onoarea și credința?
Cine strică armonia ordinii lui Dumnezeu?
Cine laudă minciuna? Cine-s robii celui Rău?
Cine-s farisei și iude? Cine-aruncă la gunoi
Sfintele Porunci și pruncii și-Adevărul vieții noi?
Cine este vinovat pentru crime și dezastre?
Pentru falsa închinare? Pentru chinurile noastre?

Este Dumnezeu de vină că batjocorim natura?
Că iubim destrăbălarea? Că nu mai trăim Scriptura?

Nu e Dumnezeu de vină!
Noi suntem cei vinovați!
Noi uităm de Dumnezeu și de cei apropiați.
Lăcomia pentru-avere, viața noastră de păcate
Ne coboară-n foc și lacrimi, în durere și în moarte.

Câte suflete sărmane să înoate în durere
Să-nțelegem că păcatul ne îndreaptă spre cădere?
Când vom ști că viața-n lume fără Bunul Dumnezeu
Este doar deșertăciune, sub puterea celui Rău?

***
Doamne, Te rugăm, ai milă, ia durerea omenirii,
Fă-ne să-nțelegem, astăzi, rostul vieții și-al iubirii!
Iartă-ne, din nou, Părinte, prin Isus, prin Fiul Tău,
Dă-ne duh de pocăință, să fugim de orice rău!

Dă-ne sfânta-nțelepciune să-nțelegem Adevărul,
Să purtăm mereu în suflet Dragostea, Lumina, Cerul!
S-alergăm, smeriți, la Tine, cât vom fi pe-acest pământ
Și de-ar fi să vină moartea, să murim cu Ceru-n gând!

Autor: Gelu Ciobanu