Ne-a povestit Stareţul Paisie:
„Odată, cele două companii ale unității noastre, care se aflau într-o fortificaţie naturală formată din stâncă, au fost înconjurate de o mie şase sute de răzvrătiţi. Toţi soldaţii cărau muniţii, iar comandantul mi-a ordonat să Ias telegraful şi să car și eu. M-a ameninţat chiar şi cu pistolul. Credea că nu voiam să car, deoarece voiam, chipurile, să mă ascund, Atunci am început să car şi eu muniţii, dar din când în când mergeam şi la telegraf și încercam să prind legătura cu comandamentul. În sfârşit, după multe încercări am prins legătura şi le-am dat de înțeles că ne aflăm într-o situaţie dificilă, în ziua următoare, în timp ce răzvrătiţii se apropiaseră foarte mult, încât puteau fi auzite înjurăturile lor, a venit aviaţia şi i-a împrăştiat."
Această întămplare o povestea mai tárziu Stareţul ca pildă celor care îl întrebau: „Ce folos aduc monahii stând în pustie? De ce nu ies în lume să ajute?" „Monahii, le răspundea Stareţul, sunt telegrafiştii bisericii. Atunci când ei iau legătura cu Dumnezeu prin rugăciune, Acesta vine degrabă şi ajută. O puşcă în plus nu ar fi ajutat cu nimic, în timp ce aviaţia a hotărât soarta luptei."
Arsenie, punându-şi viaţa în primejdie, l-a salvat pe Pandelis de la moarte. Această povestire a lui PandeIis era adeseori întreruptă de suspine şi lacrimi îmbelșugate de emoție şi recunoştinţă faţă de prietenul şi izbăvitorul său.
„Aproape de Navpact am avut de dus o mare luptă, în timp ce ne retrăgeam, deoarece răzvrătiţii aveau mai multe forţe ‚ am căzut şi m-am lovit, fiindcă duceam un aparat de transmisie greu în spate. Când au ajuns soldaţii la linia pe care o delimitaseră ofiţerii noştri, Arsenie a observat că lipseam. Atunci a lăsat jos aparatul de transmisie şi a început să alerge. Ofiţerii şi soldații strigau: Lasă-l! S-a dus... s-a pierdut. Dar Arsenie a venit lângă mine, după cum mi-au spus mai apoi ceilalţi, m-a Iuat în spate şi m-a trecut linia şi m-a adus în compania noastră. Când mi-am revenit l-am auzit pe căpitanul Vuduris, spunându-i lui Arsenie: «Tu ai un sfânt ocrotitor care te-a ajutat să-l salvezi pe acesta», Atunci am întrebat: Ce s-a întâmplat? Iar ei mi-au explicat că locul unde căzusem se afla la o sută de metri de linia rázvrătiţilor şi la două sute de metri de linia noastră.”
„Într-o zi, a continuat Pandelis, ne aflam undeva sus, într-un loc numit «Ucigaşul». Ne înconjuraseră răzvrătiţii şi nu puteam să scăpăm pe nicăieri, deoarece nu exista nici o ieşire. Arsenie era în picioare. Gloanţele zburau şuierând. Înspăimântat, l-am prins de tunică şi l-am tras în jos, Dar el nimic. Privea în sus și stătea cu mâinile aşa, încrucișate. Se vede că S-a milostivit de noi Cel Atotputernic, căci la un moment dat au venit avioanele şi ne-au deschis drum. În timp ce plecam, i-am spus:
— Bine, măi creştine, dar de ce nu te-ai aruncat jos?
— Pentru că mă rugam, mi-a răspuns el.
— Te rugai? l-am întrebat cu multă uimire.
Câtă putere trebuie să fi avut rugăciunea lui şi cât de mare să fi fost credinţa lui, încât a putut nesocoti gloanțele. Cred că îl ruga pe Dumnezeu să fie ucis el şi să se izbăvească ceilalţi. De aceea stătea în picioare, fără să se ascundă. Iar Dumnezeu CeI drept, văzând jertfirea lui de sine, l-a izbăvit şi pe el împreună cu ceilalţi.
