DUPĂ ANI DE SUFERINȚĂ

După ani de suferință și atâta așteptare
O bătrână hotărăște să se ducă-n lumea mare!
Sărbătorile-s aproape...vrea pe toți să îi adune
Să-i așeze iar la masă...să îi strângă de prin lume.
Ia ciumbar de sărbătoare peste tâmplele-i albite
Și veștmântul nou din ladă pentru locurile sfinte,
Cu opincile-n picioare, se porni maica bătrână
Cu bocceaua la spinare și bastonul într-o mână.
Și tot merge pe-o cărare, ce nu știe unde duce
Caută cu ochii-n zare încotro să o apuce.

Tremură, că-i frig afară și este slăbită tare
De când i-au plecat copii n-are poftă de mâncare.
Peste fața ei uscată viața a făcut cărări
Ochii ei secați de lacrimi ce au curs de-atâtea ori
Par să spună o poveste dintr-o viață de demult
În care sărmana maică toți copiii și-a crescut.
N-avea mulți...numai vreo șapte, pentru ea erau puțini...
Muncea mult s-aibă de toate, să nu ceară la vecini.
Trecea hainele purtate de la mare pân' la mic
Iar de multe ori sărmana nu băga-n gură nimic.

Mult se bucura măicuța când vedea c-ai ei feciori
Au crescut...și sunt de-acuma educați și muncitori.
Se gândea că bătrânețea când la dânsa va veni
Va găsi-o fericită lângă ai ei iubiți copii...
Dar nu-i planul cum se face...și nici prețul ca la piață...
Câte mame nu făcut-au planuri ca și ea în viață!
Bătrânețea a găsit-o singură-n odaia ei,

Copii muncesc prin lume, la străin pe doi-trei lei.
E sătulă să aștepte...iar durerea ei e mare
Și cu dorul mare-n suflet a luat lumea la picioare.
Nu mai vrea singură-n casă să mai stea de sărbători
Merge ea cu colindatul la iubiții ei feciori
Să le cânte la fereastră un colind cu leru-i ler
Poate i-or deschide ușa...și-apoi ce-o vrea Cel din cer!
Vrea s-ajungă la copii ce odată i-a crescut...

Pentru asta biata mamă are mult de străbătut!
Tu român plecat prin lume, azi în prag de sărbătoare
Nu uita că-n lumea asta ai o mamă și un soare
Mergi de îi deschide ușa cu colind...sărută-i mâna
Cere-i în genunchi iertare...fiindcă mama-i numai una!

Stefania Vasile

Lecția de istorie

Mi-a rămas săpat în minte de pe când copil eram
Că sunt Om, că am o țară, și o Limbă, și un Neam,
Că-n adâncul gliei sfinte stau de veacuri moţii mei,
Că din ei răsare pâinea și prin mine trăiesc ei.

Valuri tulburi de uitare peste morții mei se-așază,
Limba nu ne mai e limbă, țara nu mai este trează.
Azi ne-nvaţă imbecilii intereselor perfide
Cum să ne uităm eroii și să venerăm partide,

Cum să cântărim istoria și s-o vindem pe bucăţi,
Cum să facem Mall-uri, vile, scoţând piatra din cetăţi,
Pe Vlad Ţepeș cum să-l facem personaj de film de groază,
Capul lui Mihai Viteazul în dolari cât valorează…

Ne învață idioţii că Bălcescu a fost laş
Şi că Decebal, bătrânul, a fost un sinucigaş…
Cum de s-a ajuns aicea ca să vină fiii ploii,
Nesimţiţi care-și permit a ne ponegri eroii?

Nişte dascăli mediocri ce-au citit minciuni sfruntate
Și ni le aruncă-n față ca pe legi adevărate,
Bieţi defăimători de stirpe, lacomi și periculoşi…
Ce-am fi noi fără istorie? Ce-ar fi ei fără strămoşi?

Fără urletul lui Horea am fi sclavi și azi pe roată
Iară hunii din pustiuri nobilime elevată!
Fără paloșul lui Ștefan am fi pașalâc turcesc,
Robi umili care cu grâne tot Islamul îl hrănesc!

Dacă nu muream în luptă la Neajlov și la Rovine
N-am mai fi avut biserici unde neamul să se-nchine!
Nu trecurăm peste veacuri ca o nație coruptă,
Ci cu aspre sacrificii, și cu jertfă, si cu luptă!

Și a trebuit adesea, spre a ne salva norodul,
Sângele lui Brâncoveanu sa inunde eșafodul,
Trupul lui Ioan Cumplitul să se sfâșie-n bucăți,
Umărul lui Avram Iancu să se sfarme de cetăți,

Plânsul lui Vladimirescu să răsune din fântâni
Ca un preambul la imnul „Deșteptați-vă români”,
Fierul scos din pieptul țării ne-a fost arma și necazul
Și coroana pentru Doja, și baltag pentru Viteazul,

Munții nostri aur poartă, am putea sa fim bogați
Însa nu ne sunt salvare, ci motiv să fim prădați,
Biciuiți de monștrii vremii și răpuși de neputință.
Am trecut peste milenii cu speranță și credință

Și-am nădăjduit că, poate, neamul nostru într-o zi
Printre alte mândre neamuri, ca o stea va străluci…
Astăzi… cine ni-s eroii? Cine-i gata ca sa moară
Pentru sfânta Libertate, pentru neam și pentru țară?

Grașii și libidinoșii, snobii și analfabeții,
Banii mulți și burta plină… pentru ei sunt sensul vieții.
Niște lacomi fără școală, niște scârbe, niște javre
Care pentru-o spagă calcă fără milă pe cadavre!

Parlamentul Europei ne-a cerut reprezentanții
Și-am trimis toți imbecilii, proastele și aroganții
Să ne facă de rușine, cerând mită pe la toți
Și să fim priviți prin dânșii ca o nație de hoți!

Poticnindu-se-n discursuri insipide și banale,
Fără dicție sau noimă, cu greșeli gramaticale,
Pițipoanca plângacioasă sau tribunul facând spume,
Sau ciobanul fără carte să ne reprezinte-n lume?

Unde ne e azi mândria? Unde ne e azi curajul
De-ai lua de ciuf, de guler, si-a spăla cu ei pavajul?
Nu mai sunt eroi în țară, oameni demni și responsabili,
Să ia frâiele în mâna de la viermii incapabili?

Creierele geniale sunt trimise la străini
Spre-a nu-ncurca la furturi pe-acești avortoni cretini!
Cincisprezece milioane, câți am mai rămas prin țară,
Să fim pentru haimanale animale de povară,

Să muncim pe brânci o lună iar ei să ne dea salar,
Cam cât lasă ei pe seară șpaga la vreun ospătar!
Nu mai vreau să văd prin blocuri cum ne mor de frig bunicii
Și nici mame disperate, „ce le dau la ăia micii”,

Nu mai vreau să-mi văd părinții dependenți de tratamente
Și cu banii pentru hrană cumparând medicamente,
Nu mai vreau să-mi vad soția umilită la ghișee
Sau copilul dat afară, că-i sărac, de prin licee!

Ca o boală fără leacuri, ca un cataclism mă sperie
Cum trăiesc în lux netoții iar capabilii-n mizerie…
Eu aștept Reînvierea, când din marile morminte
Vor iesi din nou Eroii înarmați c-un bici fierbinte

Și vor face curațenie printre cei ce ne-au furat
Spre a fi din nou în lume Neamul Binecuvântat!

 “Ganduri si canturi”. Poezia lui Radu Pietreanu