Un biet bătrân, pe-un drum de țară
Și-n urma lui, un car cu boi!
În car, era un braț de paie,
Ce-l adunase din grădină,
Rămas de la ultima claie,
Să-l pună boilor la cină!
Pornise să plouă mărunt,
O ploaie mocănească, deasă,
Iar bietul om cu păr cărunt,
Se îndrepta încet spre casă!
Pe-același drum, în multe rânduri,
Trecuse tot așa, tăcut,
Sărman și încărcat de gânduri,
Dar azi...era mai abătut!
De tânăr și-a pierdut nevasta
Și alta nu și-a mai dorit...
I-a fost destul pe lumea asta
Atâta cât a suferit!
N-a fost deloc ușor...și-apoi,
Cu doi copii mici l-a lăsat,
Crescându-i singur pe-amândoi
Cum Dumnezeu l-a învățat!
I-a îngrijit, le-a dat povață,
Ținându-i cu lapte și miere,
Crezând c-o să-l ajute-n viață
Când nu o mai avea putere!
Dar când îți iei soarta în mâini
Și pleci în lume de acasă,
Îți lași părinții tăi bătrâni,
Ce te-au crescut...și nu-ți mai pasă!
Prin minte, gânduri, fel de fel
Au început ca să îi treacă,
Cu-atâtea câte-s peste el,
Privirea în pământ și-apleacă!
Din când în când își îndemna,
Cu o nuia, boii, să meargă
Și-n suflet doruri aduna,
Greu mai putând ca să le șteargă!
,,Haide, Joian! La ce te miri?
Și tu, Mândrel...hai, mai la pas"...
Și se hrănea cu amintiri,
Fiindcă atât i-au mai rămas!
Se mai uita din când în când,
Scrutând pământu-n depărtare,
C-o mână, parcă, salutând
Copiii duși peste hotare!
☆ ☆ ☆
În gând, i-a venit, primul, Nicu,
Ce-l aștepta tot timpu'-n prag,
Strigând voios: ,,Vine tăticuuu"...
De el îi era cel mai drag!
În urmă cu vreo patru ani,
El a plecat, mai înainte
Și i-a trimis o dată bani...
Atât...din câte ține minte!
Pe-acasă nu a mai venit,
Prea multe despre el nu știe,
Dar după cum a auzit,
E pe la o măcelărie!
Petrică a fost zilier,
A dus-o greu o vreme bună,
Acuma, e pe-un șantier...
Așa i-a spus acum o lună!
☆ ☆ ☆
Cu vocea stinsă de necaz,
Își îndemna săracul boii
Și lacrimile pe obraz
Se-amestecau cu stropii ploii!
Cu grijile care-l apasă,
Ducându-l până-n pragul morții,
Bătrânul a ajuns acasă,
Dar...s-a oprit în fața porții!
În casă, a văzut lumină,
Apoi...se deschisese poarta
Și Nicu, ridicând o mână,
Striga voios: ,,A venit tata!"
Petrică...vai...l-a ajutat
De a băgat carul cu boi...
O, Doamne, cât de minunat!
Erau acasă amândoi!
Însă...sărmanul, obosit,
Puțin, de car, s-a rezemat,
O clipă doar a ațipit
Și-n acea clipă...i-a visat!
Dorel Mărgan
