duminică, 11 februarie 2024

DOAMNE, TU AI FOST CA MINE?




de Eliana Popa

Biet orfan cu chip de înger șade trist pe-o piatră rece,
Ploaia asta, prinsă-n fulger, lumea parcă vrea s-o-nece!
Lui nu-i pasă nici de ploaie, nici de fulger nu se teme,
Gândul lui, ca pe-o scrisoare, către Domnul îl așterne!

,, - Doamne, Tu ai fost ca mine, părăsit și-nfometat?
Când ai vrut un colț de pâine l-ai cerut și Ți l-au dat?
Doamne, Tu ai fost vreodată însetat și zdrențăros,
Doar c-o haină căpătată de la vreun creștin milos?

Plâns-au ochii Tăi, Iisuse, așa cum au plâns ai mei?
Cu suspinele ascunse și cu grea durere-n ei?
Ți-ai dorit o alinare? Ai primit o mângâiere,
Când stăteau să Te doboare ale lumii vorbe grele?

Ți-ai dorit să ai o casă? Frați, surori să Te iubească,
Să vă strângeți toți la masă cu o dragoste frățească?
Te-au lovit ca și pe mine fără a avea vreo vină?
Ai simțit că lângă tine e vreo mână ce Te-alină?

Doamne, iartă-mi îndrăzneala de-a Te întreba pe Tine,
Dar nu-mi iese socoteala...
De ce alții nu-s ca mine?
Oare ce-am greșit la ceruri de-s lăsat în voia sorții,
Și acei ce mi-au dat viață au trecut hotarul morții?"

O lumină îl mângâie ca o aripă de înger,
Nu-i lumina dimineții, nici lumina de la fulger,
Simte multă bucurie... și nu poate să privească
Doar aude-o voce blândă din lumina cea cerească :

,, Fiul Meu, am fost ca tine, părăsit și-nfometat,
Când vândut am fost de Iuda și-n Pretoriu judecat,
Când am mers pe Drumul Crucii, singur și plin de durere,
Și în sete și în foame, ei mi-au dat oțet și fiere!

Gol am fost în suferință, părăsit am fost de toti
Și cămașa de pe mine, câștigată a fost la sorți,
Doar Măicuța Mea, sărmana, mi-a acoperit Făptura,
Cu năframa ei cea albă... toți ceilalți își vărsau ura!

Plâns-au ochii Mei, copile, cu suspinele ascunse,
Auzind jalea Măicuței și ocările aduse.
Și din înălțimea Crucii, am privit prin timp...departe
Și am plâns văzând cum astăzi, lumea zace în păcate!

Mi-am dorit o alinare...n-am primit o mângâiere,
Am strigat doar către Tatăl.. și în Cer era tăcere,
Dar tăcerea cea din ceruri era Sfanta Bucurie,
Așteptând ca omenirea prin Iisus Hristos să-nvie!

Am ales ca ucenicii, frați ai mei să se numească
Și i-am strans pe toți la Cină cu o dragoste frățească,
Am frânt pâinea și le-am dat-o, am întins cu ei în blide,
Chiar dac' am știut că Iuda, pe-un pumn de arginți mă vinde!

M-au lovit cu ură multă când căzut eram în tină,
Numai blânda Veronică mi-a adus un pic odihnă,
Cu năframa mi-a șters fruntea de sudoare și de sânge,
Peste spinii din coroană...lacrima-i porni a curge!

N-ai gresit nimic, copile, doar că omul poart-o cruce,
Sau păcatul altor neamuri, unii sunt aleși a-l duce,
Tu ai fost ales să porți, ca orfan, o cruce grea,
Dar cu Harul de la Tatăl și cu Mare Mila Mea,

Vei păși cu îndrăzneală peste șerpi si peste pietre,
Lângă tine sta-vor îngeri și din ochi nu te voi pierde,
Și în ceruri ai o Maică și pe Dumnezeu cel Sfânt,
Ai și frati...pe sfinți și îngeri! Ești orfan doar pe pământ!

MAREA UMILINȚĂ


Am citit aceste versuri de 3 ori. M-au lăsat fără cuvinte. Ce vizionar acest poet. Mare om, mare caracter, mare artist!

MAREA UMILINȚĂ

Ferice, dar de voi, prieteni morţi,
Că nu vedeţi cum ni se sparge ţara,
Cum lupii trag cămaşa ei la sorţi
Şi-n iarnă ni se schimbă primăvara.

Eu pe-ntuneric scriu acest poem,
Nişte nemernici iar ne-au stins lumina,
Pe cine să înjur sau să blestem
Cînd noi, românii, purtăm toată vina?

Şi gazele, ca mîine, s-or opri,
Pe urmă vom bea apă ruginie,
Trăim calvarul ăsta zi de zi,
Drum bun spre Evul Mediu, Românie!

Nici n-ai unde să suni, toţi se ascund,
Eşti prizonierul neamurilor proaste.
La Primărie? Eşti prea rupt în fund!
La Minister? Te bate la trei coaste!

Nici o instanţă nu te bagă-n seamă
Nici nu exişti tu, cetăţean de rînd,
Ţesutul societăţii se destramă,
Iar statul e doar un vampir flămînd.

Tu nu mai ştii ce-i aia "trai decent",
În beznă stai, te speli cu apă rece,
Mai cald e-afară ca-n apartament
Exterminaţi sîntem, din zece-n zece.

Îmi beau cafeaua trist şi gînditor,
Nu mai fumez, dar viciul tot mă muşcă,
Regret profund că sînt doar scriitor,
Aş da stiloul astăzi pe o puşcă.

Aprind o lumînare şi mă văd
În casa scundă, a copilăriei,
Cînd vijelia-n pomi făcea prăpăd,
Dar îngeri zdraveni ţineau piept urgiei.

Însă atunci era după război,
Rănită era ţara şi datoare -
Acum, ea este pradă la strigoi
Şi sclava unei Mafii-ngrozitoare.

Am dat lumina, gazele şi apa
Pe mîna unor mercenari străini,
Zic că-s prieteni, dar ne sapă groapa,
Scot bani din piatră seacă şi din spini.

Nu ne putem gospodări în viaţă?
Ajuns-am un popor de retardaţi?
Atunci e clar: scuipaţi-ne în faţă!
Ne place să fim viermi? Să fim călcaţi!

Umilitoare e această stare
Să nu mai ai nimic în ţara ta,
Să vezi cum ultima redută moare
Şi să te rogi de moarte să te ia.

Eu vă invidiez, amici plecaţi
În altă lume, unde e lumină,
Acolo sînteţi toţi, surori şi fraţi,
Şi beţi nectar, nu apă cu rugină.

V-a luat la vreme Dumnezeu la cer,
Eu văd în asta, poate, o răsplată,
El v-a ferit de acest timp mizer
Cînd ţara noastră e crucificată.

Cînd lumea plînge-n pumni şi n-are bani
Nici de mîncare sau medicamente
În timp ce politrucii talibani
Fac şi desfac Guverne, Parlamente.

E un dezastru grav şi general,
Mai jos de-atîta chiar că nu se poate,
Mai bine-n groapă decît la canal
Şi cred că doar războiul mondial
Ne poate vindeca de laşitate!

CORNELIU VADIM TUDOR

Postări populare

Despre mine

Fotografia mea
Sunt pe internet , pentru Slava Lui Hristos si lucrez la Via Domnului ..Iubesc Ortodoxia ,,Credinta adevărată!

http://colajeortodoxe.blogspot.ro/

Arhivă blog