Adrian PĂUNESCU
Aşa ar fi, până la urmă, drept,
Aşa s-ar împlini destinul meu,
Să mor strângându-mi patria la piept,
Cu ochii atârnați de Dumnezeu.
Nu e nimic mai important ca ea,
Chiar dacă o deprimă oameni răi,
Noi țara n-o putem negocia
Şi nu putem să fim sau nu ai săi.
Nu vreau să mor, dar, dacă e să mor,
Îmi pot găsi mormântul ideal,
În curtea orişicui şi-a tuturor,
Muntenie, Moldovă și Ardeal.
La Marea Neagră pot pieri oricând,
În valuri tulburi să mă îngropați,
Pe câmp, acasă, aş cădea râzând
Şi aş pieri cerbeşte în Carpați.
Am fost un norocos, printre cei vii,
Voi fi un norocos, printre cei morți,
O tară am avut, s-o pot iubi
N-am bâjbâit pe la străine porți.
Nici Dunărea nu e un amănunt,
O simt ca pe o linie de cont,
Cât este țara mea, şi eu mai sunt
Şi pentru ea mă pot jertfi pe front.
Eu, ca numărător, am stilul meu,
Pe-un numitor comun şi de neşters,
În rânduielile lui Dumnezeu
Intre Iubirea mea şi Univers.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu