Se pot spune multe despre Vadim Tudor, însă nimeni nu-i poate nega cinstea, dragostea de neam și țară. Dragostea față de tot ce este viu: " Mi-e milă de tot ce e viu și mă doare/ Că lumea se naște, trăiește și moare".
A fost un adevărat patriot, iubitor de dreptate și adevăr, a făcut parte din categoria intelectualilor, atît de puțini la număr, "care văd adevărul și dincolo de interesele lor."
Întrebat de ce simte așa, răspunsul a fost superb! "De ce simt asta? "Specia umană/ E mai sălbatică ca oricînd!/ Planeta sângerează ca o rană/ Devine fiară omul cel mai blînd."
Și mai spunea Corneliu Vadim Tudor: "Nu voi muri de tot, ci voi trăi/ Prin faptele și operele mele/ Pe crucea mea un înger va vesti:/ El nu-i aici! E îngropat în stele."
Cu siguranță, Corneliu Vadim Tudor merita să fie îngropat în stele, a fost un simbol al moralei creștine, iar noi, oamenii simpli ai acestei țări, ne simțim mai singuri și mai lipsiți de apărare fără cei doi titani pe care i-am pierdut și pe care i-am simțit de-ai noștri, pentru că țineau cu noi: Corneliu Vadim Tudor și Adrian Păunescu. Ne lipsesc și așa cum Păunescu spunea că îi este dor de Eminescu, ne este și nouă
tare dor de cei doi mari oameni de cultură români.
"Triumfă ticăloşii, se-nmulțesc
Au bani, dețin puteri nelimitate
Parcă un spirit rău și nebunesc
Le bagă celor drepți cuțitu-n spate.
Precum un ceas ce merge îndărăt
E viața țării mele ocupate
Eu fac eforturi mari să le arăt
Românilor c-așa nu se mai poate ".
Și o poezie de o sensibilitate dincolo de limite...
PORUMBELUL
C. V. TUDOR
La geamul tău albit de suferință
dintr-un văzduh cu zale de oțel
prin necuprinsul pustiit de boras
s-a pripășit, speriat, un porumbel
Au bani, dețin puteri nelimitate
Parcă un spirit rău și nebunesc
Le bagă celor drepți cuțitu-n spate.
Precum un ceas ce merge îndărăt
E viața țării mele ocupate
Eu fac eforturi mari să le arăt
Românilor c-așa nu se mai poate ".
Și o poezie de o sensibilitate dincolo de limite...
PORUMBELUL
C. V. TUDOR
La geamul tău albit de suferință
dintr-un văzduh cu zale de oțel
prin necuprinsul pustiit de boras
s-a pripășit, speriat, un porumbel
Simbol creștin, de viață și de moarte
un emisar din alt tărîm trimis
prin ochii de camee înghețată
el vede poate tot ce-ți este scris.
Eu ți-l arăt, dar nu mai ai putere
întorci cu milă capul spre apus
privești de bună seamă peste lucruri
pe rîul de obîrșii, mai în sus
Îmi spui că simți o stare fără nume
ceva ca o neliniște în zori
și-mi povestești un vis de peste noapte
cum se făcea că te scăldai în flori.
Îți mîngîi fruntea, te sărut pe pleoape
întreaga viața mea ți-aș da obol
tu mă mai rogi, atunci când va fi ceasul
să nu te las pe mozaicul gol
Și mai șoptești așa, ca pentru tine,
că el pentru păcate s-a jertfit
Ai vrea să pleci și nu mai ai răbdare
îmi face rău calvarul tău cumplit.
Respiri acum atîta demnitate
nu ceri nimic, nu plîngi, nu mă implori
ești singură în sorbul veșniciei
și ne înveți ce antic poți să mori.
Răsare iar în geam un pui de soare
îți poleiește părul de argint
un porumbel prevestitor așteaptă
și eu te strâng în brațe, și te mint.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu