BUCURA-TE PREACURATA

Speranță

Camelia Cristea

M-am îmbătat de multe ori cu apă chioară,
Mințind că este vinul cel de soi,
În inimă am pus arcuș dintr-o vioară
Ea prim solistă, în concertul primăverilor.

Am scris poeme, portativ stelar,
M-am agățat de vis cu disperare,
În carje am alergat, cănd nu puteam,
Să mă mai țin, drept pe picioare.

În proră văntul nu mai vrea să bată,
Și suflu eu speranță în catarg,
O viața, fi binecuvăntată…
Chiar și cu roua dimineții pe obraz.

Mă rog ca îngerii să-mi dea putere,
Să mă ridic, atunci cănd sunt căzut
Să-ngrop în teacă, lacrima durerii
Și să iubesc lumina, ca semn de început !

27.03.2014

foto internet

http://confluente.ro/Camelia_cristea_1395940434.html

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Despre efectele supărării

                                                                              PREOT IOAN

        Fiecare încearcă astfel să aibă controlul şi să rămână deasupra întregii situaţii. Când controlezi o altă fiinţă îi iei energia, îţi faci plinul pe socoteala altuia. Răcirea relaţiilor dintre doi parteneri se datorează creşterii nivelului de agresivitate interioară. Lipsa de compatibilitate duce la lipsa de comunicare. Lipsa de comunicare duce la dezastru.
         Lipsa de comunicare prin iubire duce la ură. O agresivitate subconştientă faţă de bărbaţi / femei se transformă într-un program de autodistrugere. Dacă doi parteneri abuzează fizic sau emoţional unul de celălalt, atunci ei nu merită să rămână împreună.
       Cu cât este mai puternică dependenţa de persoana iubită, cu atât mai numeroase sunt pretenţiile noastre faţă de ea. 

Dependenţa naşte agresivitatea, iar agresivitatea produce boala. 

      Dependenţa de dorinţe, frica, depresia şi supărarea atrag gelozia. Orice expresie dură, afirmată pe un ton categoric poate provoca un rău atât sieşi cât şi unui alt om. Ori de câte ori cădem în acest prost obicei, ne deconectăm de la sursă şi intrăm în suferinţă. 
  Cearta, mânia, nerăbdarea emit în tăcere o mare forţă destructivă. Numai prin iubire poate seca izvorul răutăţilor. În dragostea omenească trebuie întotdeauna să existe o detaşare de omul iubit. Cu cât aveţi mai multe pretenţii, iritări şi nemulţumiri faţă de omul apropiat, cu atât mai mult creşte dependenţa de el. Dependenţa de valorile materiale ne va omorî încetul cu încetul şi spiritul şi sufletul. 

                           Despre problemele personale

    Să nu vorbiţi despre nenorocirile trăite, pentru că ele pot prelungi durata lor. Când nu vorbim cuiva despre problemele noastre, noi ne îndepărtăm de ele. Îndepărtarea de ele este primul pas pentru depăşirea acestora. Esenţial este când vorbiţi despre problemele şi emoţiile dumneavoastră să nu căutaţi milă sau compătimiri. Dacă aveţi o mare supărare sau tristeţe, încercaţi să nu aduceţi sentimentele acestea acasă. Ieşiţi în stradă cu deosebire în locurile înverzite şi plimbaţi-vă! 

   Nu faceţi din casa dumneavoastră o groapă de gunoi energetic.

             Dacă locuiţi de câţiva ani şi aţi saturat spaţiul cu regrete, supărări şi spaime, amintiţi-vă momentele în care v-aţi certat şi supărat, aşezaţi-vă în acel loc, iertaţi, anulaţi agresivitatea faţă de iubire, rugaţi-vă (de ce nu ?)!

                                         Descărcare

 Este mai bine să plângeţi, decât să urâţi. Dacă n-aţi reuşit să vă învingeţi pe dumneavoastră înşivă, agresiunea se acumulează în mod inevitabil. Atunci când plângeţi, agresiunea apărută se distruge.

                                           Munca

      Munca nu trebuie să ne omoare, ci să ne dezvolte. Înseamnă că supraîncărcările nu trebuie să fie permanente şi în fiecare ocupaţie să găsim plăcerea. Dacă nu există plăcere, orice activitate se poate transforma într-o suprasolicitare şi va dăuna sănătăţii. Încercaţi să identificaţi cât mai corect care este munca care v-ar aduce satisfacţii prin însăşi existenţa ei în viaţa dumneavoastră.

                   Nu căutaţi neapărat satifacţii materiale.

           Nu căutaţi plată, nici laudă şi nici o răsplată, orice aţi face. Săvârşind ceva bun noi pretindem imediat recompensă. Aceste dorinţe aduc ca rezultat suferinţa. Cu cât veţi intensifica acest tip de pretenţii, cu atât va creşte nivelul de agresivitate şi se va întări programul de autodistrugere. 

                                              Ofense

         Când cineva te jigneşte, nu te răzbuna pe el, nu-l urî şi nu te supăra pe el, întrucât această jignire este un dar de la Dumnezeu. Dacă n-o accepţi, urmează ca purificarea sufletului să se înfăptuiască prin boli şi nenorociri, iar dacă nu eşti pregătit nici pentru aceasta, ea vine prin moarte . Această formă de purificare ne este dată prin intermediul celor apropiaţi, de aceea în măsura în care reuşim să-i iertăm, în aceeaşi măsură sunt posibile schimbări interioare de profunzime. Se cuvine să iertăm nu numai în gând ci şi cu sufletul. Cel mai mult ne leagă de trecut supărările neiertate. Iertând un om care ne-a jignit sau ne-a supărat, ne putem vindeca de o boală gravă. 

                             Cum dăruieşti aşa primeşti! 

Roagă-te în permanenţă ca toţi cei din jurul tău să fie fericiţi, sănătoşi şi întreaga lume să fie binecuvântată. Această rugăciune va iradia atât de multă iubire către întreaga lume, încât iubirea se va întoarce la tine din belşug.

                     Răzbunându-te, te faci egal cu adversarul.

 Iertându-l, te arăţi superior.
      Iertând, ne eliberăm pentru a ne putea înălţa. Ar trebui să fim conştienţi că iertând, îi eliberăm pe cei care ne- au greşit, deci iertând oferim libertate. Să alegi calea iertării, pentru că numai ea desface rana încleştată în timp.

                                            Iertare si iubire

 O gândire sau o acţiune negativă este resimţită dureros de mii de organisme. De aceea există o lege a naturii şi a ştiinţei (Principiul al III-lea al mecanicii cunoscut si sub numele de Principiul acţiunii şi reacţiunii), conform căreia răul pricinuit altora ne face rău şi nouă înşine. De aceea străduinţa de a ierta duşmanii şi de a îndrepta spre ei numai gânduri de pace şi iubire constituie un act protector pentru noi. Aşadar suntem ceea ce suntem, ca rezultat a ceea ce gândim.
                                        Să vă f ie de folos !

Copacul vieţ ii din Bahrain

                                    (Mistere ale naturii)    
        Înălţându-se solitar în inima deşertului, la kilometri distanţă de orice sursă de apă şi de orice altă formă de vegetaţie, Copacul Vieţii, din Bahrain, este considerat unul dintre cele mai remarcabile fenomene naturale din lume.
      Copacul Vieţii (Sharajat-al-Hayat, aşa cum îl numesc arabii) se află la doi kilometri de Jebel Al Dukhan (Muntele de Fum) – punctul cel mai înalt al ţării, şi creşte pe un deal nisipos înalt de 25 de metri. Misterul supravieţuirii acestui arbore în condiţii atât de vitrege este deja legendar în rândul locuitorilor Bahrain-ului, atrăgând curioşi din toate colţurile lumii. Minunea naturală veche de patru secole i-a uimit şi pe oamenii de ştiinţă vreme de mulţi ani şi, deşi au fost emise câteva posibile teorii care să explice fenomenul, acesta rămâne enigmatic. Unii au argumentat că pomul şi-ar întinde rădăcinile foarte adânc şi pe o suprafaţă foarte mare sub pământ, ajungând la surse de apă neştiute, însă nimeni nu a dovedit acest fapt. 

Localnicii au propriile explicaţii pentru Copacul Vieţii, explicaţii care nu ţin de ştiinţă.Mulţi dintre ei cred că arborele marchează locul Grădinii Edenului, în timp ce beduinii sunt convinşi că acesta a fost binecuvântat de Enki, zeul sumerian al apei. Este uimitor cum Sharajat-al-Hayat a crescut continuu vreme de 400 de ani in aceste conditii extreme.

Singura mea avere

Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară ? Am fost plecat vreo patru ani pe-afară; Azi am venit şi-o caut cu ardoare,

Dar n-o găsesc şi-n suflet rău mă doare.

O caut peste tot, am fost şi-n sate, Ogoare plâng în buruieni lăsate, Înspre păduri, potecile uitate

M-au rătăcit într-un pustiu de cioate.

Acasă poarta nu e zăvorâtă,

Căci mama tot mai iese şi se uită; Atâta dor i-a mai rămas pe lume, Feciorii să-i mai strige iar pe nume.

Moşneagul iese-n cale şi-o întreabă: "Vine? La anul, cred! Acu-i la treabă, La noi în ţară-i multă sărăcie.

Ştiu ei - că de-or veni, la ce să vie?!"

Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară

Cântată de poeţi odinioară,

Cu ochi de cer şi plină de verdeaţă? Am fost şi-am căutat-o şi la piaţă.

Acolo nu era, de bună seamă,

Că prea o înjurau români de mamă; Harbuzul, pătrunjelul, biata prună, Erau culese, parcă, de pe Lună!

Chiar, voi nu aţi văzut pe jos o ţară, Călcată în picioare şi murdară?

Ce-aveţi cu ea? Nimica nu vă cere, Eu o declar singura mea avere!