Singura mea avere

Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară ? Am fost plecat vreo patru ani pe-afară; Azi am venit şi-o caut cu ardoare,

Dar n-o găsesc şi-n suflet rău mă doare.

O caut peste tot, am fost şi-n sate, Ogoare plâng în buruieni lăsate, Înspre păduri, potecile uitate

M-au rătăcit într-un pustiu de cioate.

Acasă poarta nu e zăvorâtă,

Căci mama tot mai iese şi se uită; Atâta dor i-a mai rămas pe lume, Feciorii să-i mai strige iar pe nume.

Moşneagul iese-n cale şi-o întreabă: "Vine? La anul, cred! Acu-i la treabă, La noi în ţară-i multă sărăcie.

Ştiu ei - că de-or veni, la ce să vie?!"

Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară

Cântată de poeţi odinioară,

Cu ochi de cer şi plină de verdeaţă? Am fost şi-am căutat-o şi la piaţă.

Acolo nu era, de bună seamă,

Că prea o înjurau români de mamă; Harbuzul, pătrunjelul, biata prună, Erau culese, parcă, de pe Lună!

Chiar, voi nu aţi văzut pe jos o ţară, Călcată în picioare şi murdară?

Ce-aveţi cu ea? Nimica nu vă cere, Eu o declar singura mea avere!