Ne dorm...

Ne dorm aleșii fără vise
Și ce le pasă lor de noi,
Că așteptăm iar legile promise
De mincinoși și derbedei.

Fără rușine își votează pensii
Pentru că dorm în parlament,
Românii intră în depresii
Privindu-i cum se bat în piept.

Că sunt aleși între aleși,
Și fac ce vor în tagma lor,
Au pus chiar la intrare ca pe preș,
Respectul și încrederea românilor.

 
Și au uitat pe cei ce-ndura
Doar nedreptate și nevoi,
Îi prea măresc pe cei ce fură
Până și pielea de pe noi.

 
Și-n populismul lor hilar
Iar ne promit marea cu sarea,
Că vin alegerile iar
Și nu și-au terminat de strâns averea.

 
Mai au doi codrii de vândut,
Petrol și gaze din pământul țării,
Au țepuit bătrânul viaduct
Și ne-au vândut și valurile mării.

 
Hai să le batem în ferestre
Acestor derbedei ce dorm.
Să-i îmbrăcăm în mândre zeghe
Și să-i legăm de câte-un pom.

 
Să nu mai uite că în țara lor
Noi proștii i-am votat pe toți,
Ei ne-au vândut pe rând străinilor
Și pribegim acum pe la străine porți.

 
autor...Dorin Dumitriu.
sursa foto internet.

- Nea Ioane, dă copilul la orfelinat, că matale ești cioban.

 -

Nea Ioane, dă copilul la orfelinat, că matale ești cioban. Ce poți să-i oferi?
Așa îmi ziceau vecinii, unii cu grijă sinceră, alții cu mirare sau poate judecată. Poate că aveau dreptate… Poate că așa era cel mai bine. Un loc curat, îngrijitoare, program, mâncare la ore fixe. Dar inima mea… inima mea de bunic nu putea să facă așa ceva. Era tot ce mai aveam.
Când necazul mi-a bătut la poartă, n-am fost pregătit. Nimeni nu e.
Fiica mea… lumina ochilor mei. Și ginerele meu, un om bun. S-au dus într-o clipă. Un accident de mașină, pe un drum ud de țară, într-o seară de toamnă. Parcă aud și acum vântul cum bătea printre pomii goi când am primit vestea.
Am rămas cu fetița în brațe. O mogâldeață cu ochi albaștri ca cerul, speriată și tăcută. Avea doar trei ani. Se uita la mine și nu înțelegea de ce mama nu mai vine. M-a strâns de gât cu mâinile ei mici și m-a întrebat:
— Bunicule, mama unde e?
Ce să-i spun? Că nu mai vine niciodată?
Am plâns în șură, singur, cu căciula trasă pe ochi, să nu mă vadă nimeni. Doar oile mi-au fost martore.
Vecinii tot îmi ziceau:
— Nea Ioane, nu e cu supărare, dar dă copila. Nu te judecă nimeni. Acolo e bine.
Dar eu simțeam altceva. Acel copil trebuia să rămână lângă mine. În casa asta. În curtea asta unde a făcut primii pași. Unde s-a jucat cu pisica pe prispă. Unde am legănat-o de atâtea ori pe genunchi.
Știam că va fi greu. Că nu știu cum se face. Că nu-s femeie. Dar am început.
Am învățat să fierb laptele fără să-l dau în foc. Am învățat să-i leg părul în două codițe stângace. Am învățat cântece de leagăn și povești de adormit. Am învățat cum se face piureul moale. Și am învățat să mă rog din nou, ca în copilărie. În fiecare seară, cu ea în brațe.
Când a venit vremea grădiniței, mergeam cu ea de mână până la poartă. Nu știam să-i citesc cartea cu povești, dar îi inventam una, alta, din minte. Să nu simtă lipsa.
Fiecare pas al ei era și pasul meu. La școală, mergeam cu ea la serbări, cu cămașa bună și paltonul de lână. Mă așezam în spate și o priveam. Ce frumos vorbea! Ce frumos cânta! Toți profesorii mă salutau cu respect.
— E un copil minunat. Se vede că e crescut cu dragoste, îmi ziceau.
Eu tăceam. Mă gândeam la fiica mea și simțeam că, prin nepoata mea, trăiește mai departe.
Când a ajuns la liceu, era premiantă. Eu, nea Ion, ciobanul, mândru ca un împărat. Îi făceam
mâncare, o așteptam la autobuz. Într-o zi mi-a zis:
— Bunicule, eu vreau să dau la medicină.
Am rămas blocat. Medicină?
Dar n-am zis nu. M-am dus în târg și am vândut din brânză. Apoi, câteva oi. Am strâns. Am renunțat la tot ce puteam ca ea să învețe. I-am cumpărat cărți, laptop, tot ce avea nevoie. Și mergeam la biserică, în fiecare duminică.
— Doamne, dă-i sănătate și minte. Că de restul mă ocup eu.
Și a intrat la facultate. Ochii ei erau plini de dorință de a ajuta oamenii, de a face bine. Într-un an, m-a întrebat:
— Bunicule, de ce ai făcut toate astea pentru mine?
I-am zâmbit și i-am zis:
— Pentru că ești sufletul meu, draga mea. Și pentru că părinții tăi mi-au dat o comoară.
La absolvire, m-a urcat pe scenă. Printre colegi, părinți și profesori, a rostit cu lacrimi în ochi:
— Bunicul meu este totul pentru mine. Lui îi datorez fiecare carte citită, fiecare examen trecut, fiecare vis împlinit. Dacă astăzi sunt medic, e pentru că el a ales să nu mă abandoneze.
Am plâns. Ca un copil. Și nu mi-a fost rușine. Toată sala m-a aplaudat.
Astăzi, fata mea — căci așa îi zic — este medic la sat. Nu a vrut să plece nici în străinătate, nici într-un oraș mare. Și-a făcut cabinet aici, lângă noi. Are grijă de bătrâni, de mame singure, de copii fără posibilități. Nu accepta nicio atenție de la nimeni. Zice că așa a fost crescută.
Eu stau pe prispa casei, cu bastonul lângă mine, și mă uit cum intră oamenii în cabinetul ei cu încredere și speranță. Și mă gândesc…
Că nu-i nevoie de avere, nici de titluri, nici de diplome… ci de dragoste, răbdare și curaj.
Morala poveștii:
Doamne, ține sănătoși toți bunicii și părinții care se sacrifică pentru copiii și nepoții lor. Dă-le putere și răbdare.
Și dă-le copiilor ochi să vadă, inimă să simtă și suflet să prețuiască.
Să nu uite niciodată pe cei care au renunțat la tot… ca ei să poată deveni tot.
Dacă ai ajuns până la finalul acestei povestioare, nu uita să ne spui cum ți s-a părut.
Autor Alin Gutulescu

Venea agale, într-o seară,

Venea agale, într-o seară,
Purtându-și pașii prin noroi,
Un biet bătrân, pe-un drum de țară
Și-n urma lui, un car cu boi!

În car, era un braț de paie,
Ce-l adunase din grădină,
Rămas de la ultima claie,
Să-l pună boilor la cină!

Pornise să plouă mărunt,
O ploaie mocănească, deasă,
Iar bietul om cu păr cărunt,
Se îndrepta încet spre casă!

Pe-același drum, în multe rânduri,
Trecuse tot așa, tăcut,
Sărman și încărcat de gânduri,
Dar azi...era mai abătut!

De tânăr și-a pierdut nevasta
Și alta nu și-a mai dorit...
I-a fost destul pe lumea asta
Atâta cât a suferit!

N-a fost deloc ușor...și-apoi,
Cu doi copii mici l-a lăsat,
Crescându-i singur pe-amândoi
Cum Dumnezeu l-a învățat!

I-a îngrijit, le-a dat povață,
Ținându-i cu lapte și miere,
Crezând c-o să-l ajute-n viață
Când nu o mai avea putere!

Dar când îți iei soarta în mâini
Și pleci în lume de acasă,
Îți lași părinții tăi bătrâni,
Ce te-au crescut...și nu-ți mai pasă!

Prin minte, gânduri, fel de fel
Au început ca să îi treacă,
Cu-atâtea câte-s peste el,
Privirea în pământ și-apleacă!

Din când în când își îndemna,
Cu o nuia, boii, să meargă
Și-n suflet doruri aduna,
Greu mai putând ca să le șteargă!

,,Haide, Joian! La ce te miri?
Și tu, Mândrel...hai, mai la pas"...
Și se hrănea cu amintiri,
Fiindcă atât i-au mai rămas!

Se mai uita din când în când,
Scrutând pământu-n depărtare,
C-o mână, parcă, salutând
Copiii duși peste hotare!

☆ ☆ ☆

 
În gând, i-a venit, primul, Nicu,
Ce-l aștepta tot timpu'-n prag,
Strigând voios: ,,Vine tăticuuu"...
De el îi era cel mai drag!

În urmă cu vreo patru ani,
El a plecat, mai înainte
Și i-a trimis o dată bani...
Atât...din câte ține minte!

Pe-acasă nu a mai venit,
Prea multe despre el nu știe,
Dar după cum a auzit,
E pe la o măcelărie!

Petrică a fost zilier,
A dus-o greu o vreme bună,
Acuma, e pe-un șantier...
Așa i-a spus acum o lună!

☆ ☆ ☆

Cu vocea stinsă de necaz,
Își îndemna săracul boii
Și lacrimile pe obraz
Se-amestecau cu stropii ploii!

Cu grijile care-l apasă,
Ducându-l până-n pragul morții,
Bătrânul a ajuns acasă,
Dar...s-a oprit în fața porții!

În casă, a văzut lumină,
Apoi...se deschisese poarta
Și Nicu, ridicând o mână,
Striga voios: ,,A venit tata!"

Petrică...vai...l-a ajutat
De a băgat carul cu boi...
O, Doamne, cât de minunat!
Erau acasă amândoi!

Însă...sărmanul, obosit,
Puțin, de car, s-a rezemat,
O clipă doar a ațipit
Și-n acea clipă...i-a visat!

Dorel Mărgan