- Nea Ioane, dă copilul la orfelinat, că matale ești cioban.

 -

Nea Ioane, dă copilul la orfelinat, că matale ești cioban. Ce poți să-i oferi?
Așa îmi ziceau vecinii, unii cu grijă sinceră, alții cu mirare sau poate judecată. Poate că aveau dreptate… Poate că așa era cel mai bine. Un loc curat, îngrijitoare, program, mâncare la ore fixe. Dar inima mea… inima mea de bunic nu putea să facă așa ceva. Era tot ce mai aveam.
Când necazul mi-a bătut la poartă, n-am fost pregătit. Nimeni nu e.
Fiica mea… lumina ochilor mei. Și ginerele meu, un om bun. S-au dus într-o clipă. Un accident de mașină, pe un drum ud de țară, într-o seară de toamnă. Parcă aud și acum vântul cum bătea printre pomii goi când am primit vestea.
Am rămas cu fetița în brațe. O mogâldeață cu ochi albaștri ca cerul, speriată și tăcută. Avea doar trei ani. Se uita la mine și nu înțelegea de ce mama nu mai vine. M-a strâns de gât cu mâinile ei mici și m-a întrebat:
— Bunicule, mama unde e?
Ce să-i spun? Că nu mai vine niciodată?
Am plâns în șură, singur, cu căciula trasă pe ochi, să nu mă vadă nimeni. Doar oile mi-au fost martore.
Vecinii tot îmi ziceau:
— Nea Ioane, nu e cu supărare, dar dă copila. Nu te judecă nimeni. Acolo e bine.
Dar eu simțeam altceva. Acel copil trebuia să rămână lângă mine. În casa asta. În curtea asta unde a făcut primii pași. Unde s-a jucat cu pisica pe prispă. Unde am legănat-o de atâtea ori pe genunchi.
Știam că va fi greu. Că nu știu cum se face. Că nu-s femeie. Dar am început.
Am învățat să fierb laptele fără să-l dau în foc. Am învățat să-i leg părul în două codițe stângace. Am învățat cântece de leagăn și povești de adormit. Am învățat cum se face piureul moale. Și am învățat să mă rog din nou, ca în copilărie. În fiecare seară, cu ea în brațe.
Când a venit vremea grădiniței, mergeam cu ea de mână până la poartă. Nu știam să-i citesc cartea cu povești, dar îi inventam una, alta, din minte. Să nu simtă lipsa.
Fiecare pas al ei era și pasul meu. La școală, mergeam cu ea la serbări, cu cămașa bună și paltonul de lână. Mă așezam în spate și o priveam. Ce frumos vorbea! Ce frumos cânta! Toți profesorii mă salutau cu respect.
— E un copil minunat. Se vede că e crescut cu dragoste, îmi ziceau.
Eu tăceam. Mă gândeam la fiica mea și simțeam că, prin nepoata mea, trăiește mai departe.
Când a ajuns la liceu, era premiantă. Eu, nea Ion, ciobanul, mândru ca un împărat. Îi făceam
mâncare, o așteptam la autobuz. Într-o zi mi-a zis:
— Bunicule, eu vreau să dau la medicină.
Am rămas blocat. Medicină?
Dar n-am zis nu. M-am dus în târg și am vândut din brânză. Apoi, câteva oi. Am strâns. Am renunțat la tot ce puteam ca ea să învețe. I-am cumpărat cărți, laptop, tot ce avea nevoie. Și mergeam la biserică, în fiecare duminică.
— Doamne, dă-i sănătate și minte. Că de restul mă ocup eu.
Și a intrat la facultate. Ochii ei erau plini de dorință de a ajuta oamenii, de a face bine. Într-un an, m-a întrebat:
— Bunicule, de ce ai făcut toate astea pentru mine?
I-am zâmbit și i-am zis:
— Pentru că ești sufletul meu, draga mea. Și pentru că părinții tăi mi-au dat o comoară.
La absolvire, m-a urcat pe scenă. Printre colegi, părinți și profesori, a rostit cu lacrimi în ochi:
— Bunicul meu este totul pentru mine. Lui îi datorez fiecare carte citită, fiecare examen trecut, fiecare vis împlinit. Dacă astăzi sunt medic, e pentru că el a ales să nu mă abandoneze.
Am plâns. Ca un copil. Și nu mi-a fost rușine. Toată sala m-a aplaudat.
Astăzi, fata mea — căci așa îi zic — este medic la sat. Nu a vrut să plece nici în străinătate, nici într-un oraș mare. Și-a făcut cabinet aici, lângă noi. Are grijă de bătrâni, de mame singure, de copii fără posibilități. Nu accepta nicio atenție de la nimeni. Zice că așa a fost crescută.
Eu stau pe prispa casei, cu bastonul lângă mine, și mă uit cum intră oamenii în cabinetul ei cu încredere și speranță. Și mă gândesc…
Că nu-i nevoie de avere, nici de titluri, nici de diplome… ci de dragoste, răbdare și curaj.
Morala poveștii:
Doamne, ține sănătoși toți bunicii și părinții care se sacrifică pentru copiii și nepoții lor. Dă-le putere și răbdare.
Și dă-le copiilor ochi să vadă, inimă să simtă și suflet să prețuiască.
Să nu uite niciodată pe cei care au renunțat la tot… ca ei să poată deveni tot.
Dacă ai ajuns până la finalul acestei povestioare, nu uita să ne spui cum ți s-a părut.
Autor Alin Gutulescu