O pildă vie de iertare la un soţ autentic:

                                 ( Dedicaţii - Părintele Iosif Vatopedinul )

         Am întâlnit în viaţă o pildă de soţ adevărat şi autentic, care m-a

cutremurat. A trăit aici, prin părţile noastre, un domn adevărat, care în

firea sa purta întreaga desăvârşire omenească, cu ajutorului harului lui

Hristos. La vârsta de treizeci de ani a socotit că este pregătit să facă

pasul spre căsătorie. Ca un adevărat creştin, a stăruit cu multă

rugăciune şi cerere la Domnul nostru să-l lumineze şi să-l ajute in

scopul său. Şi-a întors cugetarea spre cuvintele Scripturii: „femeia

bărbatului de la Domnul se rânduieşte” (Pilde 19:14).

S-a hotărât, aşadar, să se însoare. Era încredinţat că persoana

care i-a fost peţită fusese trimisă de Dumnezeu. S-a făcut cu multă

evlavie nunta, de vreme ce au fost ţinute toate rânduielile noastre

creştineşti. Chiar dacă soţia sa era mai tânără decât el cu zece ani, nu a

ţinut seama de aceasta, având credinţă statornică în pronia

dumnezeiască. Deseori se purta cu ea ca şi cum ar fi fost fata lui. Plină

de viaţă, ea făcea şi mici greşeli, însă pe el niciodată nu-l preocupau

acestea, căci era copleşit de iubire.

              Pentru că avea afaceri însemnate în străinătate, îndatoririle

obşteşti l-au obligat să se mute acolo. Cu rugăciune şi crezând

totdeauna în atotmântuitoarea pronie a lui Dumnezeu, şi-a luat soţia

împreună cu el. Însă după putină vreme tânăra soţie a început să fie

nemulţumită. Bănuia că soţul ei a luat-o împreună cu el ca s-o

despartă de mediul ei. El a încercat atunci să o liniştească, dar n-a

reuşit. Şi soţia a plecat, întorcându-se singură în Grecia. A voit mai

apoi să trăiască libertatea, potrivit patimilor şi obişnuinţelor pe care le

deprinsese. Unii oameni „de meserie” au sfătuit-o spre cele rele şi a

ajuns să lucreze într-un cazinou ca femeie uşoară.

Soţul, desăvârşit şi mărturisitor, nu a încetat să se roage şi să se

neliniştească duhovniceşte pentru ea în fiecare zi. Rugăciune sa, sau

mai curând strigătul său către Dumnezeu era totdeauna acelaşi:

„Doamne al meu, voi stărui să te silesc pentru soţia mea. Sfânta

Ta învăţătură că «femeia bărbatului de la Domnul se rânduieşte»

nu se va stinge niciodată din fiinţa mea. Ascultă rugăciunea mea,

cererea mea, mijlocirea mea. Ce dacă, Doamne al meu, a căzut în

înşelare o tânără copilă? Eu mă rog pentru ea şi nu voi înceta să

plâng «în faţa Ta ziua şi noaptea». O voiesc pe soţia mea. Eu,

Doamne al meu, o iert. Tu nu o vei ierta? Nu o vei tămădui?

Pentru ce, Atotbunule Stăpâne, «negrăita» Ta golire/chenoză? Nu

ai ieşit căutându-l pe cel «pierdut», pe cel «rătăcit», pe cel bolnav.

Mărturisesc în faţa bunătăţii Tale că nu voi înceta să Te necăjesc,

dacă nu îmi dai înapoi soţia legiuită”.

                A continuat acest erou timp de doi ani să se roage, să plângă,

silind milostivirea preadulcelui nostru Mântuitor Iisus Hristos. În acest

timp al stăruinţei sale harul a lucrat. A trezit-o pe fată din căderea şi

pierzania ei şi a făcut-o să mărturisească cu suspine: „Dumnezeu

trebuie să facă acum alt iad, pentru că acesta care există este prea

mic pentru mine!”. Cu sfială, fără curaj, s-a hotărât să-i scrie o

scrisoare soţului care plângea: „Nu îndrăznesc să te numesc soţ, nu

am dreptul; însă, dacă mă întorc, mă vei primi fie şi ca pe o

slujnică?”. Numaidecât ce acesta a primit scrisoarea, s-a şi înseninat

şi a fost încredinţat că a sosit momentul sfârşitului chinului lor. I-a

răspuns cu fireasca sa tandreţe: „Iubirea mea, de ce ţi-ai pierdut

curajul? Nu te-am trimis eu în vacanţă şi-mi aşteptam cu nelinişte

soţia? Iubirea mea, când te vei întoarce în braţele mele?”.

              După scrisoarea de răspuns, ea a prins curaj şi i-a scris: „Vin

deîndată”. S-au înţeles asupra zilei sosirii şi a aşteptat-o la aeroport.

Imediat ce ea a coborât şi l-a întâlnit, a căzut jos şi a început să se

lovească, plângând tânguitor. Atunci a luat-o în braţele sale şi

mângâind-o au ajuns la automobilul lor. A aşezat-o lângă el; o

mângâia neîncetat, încercând să o înduplece să nu-şi mai amintească

nimic din cele trecute şi spunându-i: „Pocăinţa pe toate le vindecă,

de vreme ce ne vom ruga împreună”. Cu această tandreţe şi

delicateţe a sosit noaptea. Numai ce a închis ochii acest erou al jertfirii

de sine şi al iubirii, că „a fost răpit în vedere duhovnicească şi a

ajuns până la al treilea cer”. Nu putea să descrie şi să istorisească

cele de care a fost învrednicit de harul dumnezeiesc. A văzut cetele

sfinţilor, „bunătăţile cele nepieritoare ale celor mântuiţi”, şi

întreaga iubire dumnezeiască, care l-a ţinut în extaz. Atunci cu

adevărat mi-am prihănit ticăloşia mea şi mi-am spus: te lauzi în deşert,

călugăre, cu viaţa ta, de vreme ce acesta, cu o singură jertfă, a fost

ridicat până la „al treilea cer”. Iată o pildă şi o icoană de soţ şi bărbat

adevărat. După această întâmplare, fata s-a dovedit a fi o soţie

desăvârşită (ideală). http://www.pemptousia.ro/2013/11/casatoriasi-

familia-5-o-povestire-adevarata-o-pilda-vie-de-sot-autentic/

Pazvante Chioru

• 
  Politichie, smecherie, talharie…
  
  Aflat in element propriu printre demnitarii fanarioti care parazitau Tara Romaneasca, Pazvantoglu este brusc inflacarat de ideea de a ajunge sef al garzilor domnitorului. Pentru inceput, se angajeaza in paza palatului domnesc din Bucuresti, oferindu-si serviciile ca simplu mercenar. Ajutat de insistenta si ambitia nativa, dublate de numeroase pungi de galbeni, Pazvantoglu avanseaza, ajungand in doar doi ani sef al garzilor personale de arnauti, ale domnitorului Mavrogheni. Fire sensibila, simte o stranie atractie pentru poezie si astfel ajunge sa il cunoasca si sa se imprieteneasca cu renumitul poet revolutionar grec de origine aromana Rigas Feraios. Atras de frumusetea domnitelor romance de la curte, Pazvante, dupa cum l-au denumit romanii, este respins de o asa numita jupanita Anica. Pazvante cade intr-o depresie care l-a tinut la pat timp de doua luni. Ridicandu-se plin de razbunare, dezvolta o ura bolnava impotriva femeilor, ura care va fi concretizata mai tarziu, in timpul raidurilor de jaf efectuate in Valahia, cand personal indeamna hoardele de pazvangii sa siluiasca orice femeie romanca intalnita in cale, indiferent de varsta sau rang social.
  
  Pofta de glorie si de marire a lui Pazvante nu mai putea fi tinuta in frau, astfel incat, in scurt timp, ajunge sa comploteze cu boierii fanarioti mazilirea lui Mavrogheni. Acesta afla si, turbat de furie, ordona decapitarea lui Pazvante pe o platforma construita undeva in apropiere de strada Lipscani. Nesabuitul aventurier bosniac este salvat de la moarte, in ultima instanta, de catre interventia lui Rigas Feraios, interventie dublata de o suma consistenta de bani, platita in prealabil de acesta domnitorului Mavrogheni. Pazvante trece inapoi Dunarea si organizeaza o banda de turci si albanezi, cu care incepe sa jefuiasca sistematic Balcanii in lung si in lat. Reuseste astfel sa stranga o suma considerabila de bani, pe care o va trimite direct sultanului Selim, impreuna cu asigurarea ca, daca va fi pus aga, va dubla peschesul trimis Inaltei Porti. Sultanul accepta momeala, iar Pazvante devine aga. Nemultumit, doreste sa ajunga pasa in cel mai scurt timp. Cum politica de la Stambul era indiferenta la insistentele lui, strange o armata de mercenari adusi din toate colturile Europei si se rascoala impotriva stapanirii turcesti a sultanului Selim al treilea.
  
  Pazvante nu mai poate fi oprit. In nebunia sa, creeaza un stat independent cu capitala la Vidin si se autoproclama pasa. Fascinat de puterile occidentale, dezvolta relatii diplomatice cu toate tarile din jur, ajungand chiar sa-si deschida un consulat in Republica Franceza! In anul 1798, Pazvante stapanea deja un teritoriu marginit de Dunare, Muntii Balcani, cetatea Belgradului si orasul Varna. Dus de val, nu se lasa pana nu ajunge sa bata moneda proprie, care pe o parte il infatisa, iar pe cealalta avea gravata puscaria din Sofia.
  
  Jaf si durere in Valahia
  
  Sultanul nu putea lasa nepedepsita indrazneala nebuna a lui Pazvante, astfel incat, in anul 1798, trimite o expeditie militara de pedepsire, compusa din 100 000 de oameni si condusa de aga Husein Kukuc. In mod bizar, armata lui Kucuk nu reuseste sa cucereasca Vidinul si, implicit, sa-l captureze pe Pazvante. Pus in fata acestei situatii, aga Kucuk da vina pe domnitorul fanariot din Tara Romaneasca, Constantin Hangerli, pe care il acuza ca nu i-a aprovizionat suficient armata. Hangerli trebuie sa plateasca oalele sparte. In consecinta, sultanul emite un firman de mazilire si executie a domnitorului fanariot, act dus la indeplinire de aga Kucuk, la data de 18 februarie 1799. In vara aceluiasi an, sultanul decide sa-l ierte pe Pazvante si se hotaraste sa-l numeasca, in sfarsit, pasa de Vidin, impresionat de ambitia de neoprit a baiatului din Balcani.
  
  Stapanit de o sete nestinsa de bani si bunuri, Pazvante intreprinde unele dintre cele mai crunte expeditii de jaf si distrugere din intreaga istorie a Tarii Romanesti. Bolnav de ura, nu se multumeste cu jefuirea satelor si targurilor, ci ordona incendierea acestora. Astfel de fapte, alaturi de siluirea femeilor si uciderea barbatilor, duc la intarirea sentimentului antiotoman printre romani, precum si la constituirea primelor cete de haiduci, organizate pe sistem militar, din Tara Romaneasca. In anul 1800 trupele sale, denumite pazvangii, jefuiesc si incendiaza Craiova, dintre cele circa 7 000 de case de la acea vreme doar 300 fiind salvate. Acesta situatie a dus la un fapt straniu: depasit total de realitate, domnitorul fanariot Alexandru Moruzi isi cere singur automazilirea! In ianuarie 1802, Bucurestii sunt terorizati la aflarea vestii ca Pazvante si-a trimis trupele spre capitala. Domnitorul Mihail Sutu fuge si ordona garnizoanei de arnauti albanezi sa apere orasul. Acestia se cearta intre ei, fiecare aga albanez dorind sa detina comanda. Bucurestiul cade in anarhie, fiind stapanit de bandele de pazvangii, care fraternizeaza cu vagabonzii si cersetorii locali. Acesta situatie dramatica ia sfarsi,t odata cu interventia brutala a trupelor turcesti, care restabilesc ordinea.
  
  Mort de mana Jianului?
  
  Distrugerile aduse de Pazvante nu au ramas fara replica. Intr-un episod remarcabil si, din nefericire, prea putin cunoscut al Istoriei Romanilor, trupele de haiduci olteni, conduse de Iancu Jianu reusesc sa dea o replica pe masura atacurilor pazvangiilor. Astfel, celebrul haiduc si erou national Iancu Jianu organizeaza o serie de incursiuni de urmarire si pedepsire dincolo de Dunare. Intr-una dintre inclestari, ajunge sa se lupte personal cu iataganele cu Pazvante. Cuprins de setea razbunarii, Jianu-i scoate un ochi cu iataganul temutului Pazvante, de unde acesta se alege cu porecla de Pazvante Chioru'. Grav ranit de Jianu, el este salvat in ultima instanta de garda sa personala. Supararea peste masura a Jianului este retinuta in unele balade, celebre atat in Romania, cat si in Serbia si Bulgaria. Conform versurilor, Jianu ar fi strigat: "Cu mana asta ti-am scos un ochi, tot cu mana asta te omor, caine de pagan!". Marele nostru haiduc nu se opreste si, alaturi de cetele de panduri olteni, continua sa treaca Dunarea. In anul 1809, haiducii lui Iancu incendiaza Vidinul si Plevna, ucigand orice turc intalnit in cale, in replica la actiunile lui Pazvante, care atacase Craiova si incendiase satele din Oltenia. Trupele de panduri distrug din temelie raiaua turceasca de la Turnu Magurele, care devenise baza favorita de incursiuni a lui Pazvante. Iancu Jianu in persoana aprinde fitilul care va arunca in aer moscheea din Turnu Magurele. In urma acestor lovituri, turcii nu vor mai incerca niciodata construirea vreunui edificiu musulman in Valahia.
  
  Sfarsitul lui Pazvante este neclar, existand doua surse care precizeaza acest acest moment. Intr-una dintre variante, Pazvante moare la data de 27 ianuarie 1807, otravit de catre medicul evreu al orasului Vidin, din ordinul sultanului, varianta putin probabila din cauza faptului ca Pazvante era o sursa importanta de stoarcere a birurilor din Balcani. Mai plauzibila ramane varianta mortii sale in urma distrugerii Vidinului de catre Iancu Jianu, care probabil ca si-a indeplinit dorinta de a-l ucide pe Pazvante. De altfel, dupa episodul distrugerii Vidinului de catre panduri, nu mai apare nicio referire la Pazvante Chioru', ci doar o simpla expresie, des folosita si in zilele noastre…
  
  In orasul Vidin din Bulgaria mai pot fi vazute si astazi moscheea, biblioteca si cazarma construite… “pe vremea lui Pazvante”.