Doamne, când urcai Golgota să ne duci spre Înviere,
Omul ți-a scuipat obrazul și ți-a dat oțet și fiere .
Astăzi urc și eu Golgota și-mi duc crucea-ndurerată,
Dar un câine-mi dă târcoale, merge-n urma mea și latră.
Nu mă-ntorc să dau cu piatra, nu mă-ntorc să îl privesc,
Doar la ceas târziu de noapte cu psalmii îl lovesc...
Gura mea nu e făcută să blesteme și să certe,
Dumnezeul meu din ceruri să-l lovească sau să-l ierte.
Grea e crucea văduviei, nu oricine-o poate duce,
Greu ar fi blestemul celei...care duce așa cruce
Însă tac la fel ca Tine, când durerea Te strivea,
Când căzut sub Cruce, Doamne, biciul încă Te lovea.
Tot așa lovesc și-n mine gurile înveninate,
Dar eu tac și rabd ocara și-mi duc crucea mai departe,
Tu ești Dumnezeul meu și al omului sărman,
Tu pierzi calea celor răi și a omului viclean.
Plânge văduva și calcă peste șarpe și absidă,
Bea paharul suferinței îndoit cu aguridă.
Lacrima îi curge-n taină doar în ceasul rugăciunii,
Când pe buze-i stau psalmii și-n cățuie ard cărbunii.
,, Doamne, Tu îmi ești putere, când vrăjmașul mă doboară,
Când Te chem, cobori cu Raiul, în umila mea căscioară.
Când iubirea pentru tine e comoara mea aleasă,
În umila mea căsuța eu mă simt împărăteasă!"
