Remușcarea Eminescu - Adrian Păunescu

                         

Pe o stradă oarecare, dintr-o țară oarecare,
Părăsit, uitat şi singur, Eminescu, iarăşi, moare,
"Doina "lui colindă țara, de la Nistru, pân-la Tisa,
"Doina" lui înlăcrimată, urmărită, interzisă.

Bocetele sunt cinstite, parcă el le-a fost o rudă,
Chiar dacă, fiind în viață, n-a vrut nimeni să-l audă,
Eminescu redevine, dintr-o mie de motive,
Numele sonor şi tragic al regretelor tardive.

Căci acesta-i obiceiul, prin această țară moartă,
Ei, cu geniile țării, tot mereu aşa se poartă,
Le omoară fără preget, cu plăcere le omoară
Şi se pun pe plâns, pe urmă, şi e jale mare-n țară.

Autentici şi-n regrete, autentici şi în crime,
Omorându-şi, prin uitare, pe cei gata să-i exprime,
Naturali în gelozie, naturali în remuşcare,
Mor cei mici de dorul celui omorât c-a fost prea mare.

Piatra aruncată-ntr-însul a rănit mortal norocul,
De e jale şi e moarte şi e plânset, în tot locul.
Eminescu ne arată toată tragicomedia:
Cum se moare-n România, când eşti, însuți, România!

E-un blestem, ce nu sfârşeşte să lucreze niciodată,
Remuşcarea Eminescu, în acelaşi fel, se-arată,
Cu valorile-n derivă, însăşi țara e-n derivă,
Ce cu moarte, toată viața, geniile îşi cultivă.

N-a fost unul să găsească înțelegere acasă,
A plecat mereu o piatră către dânsul, furioasă,
Astfel, mediocritatea a produs mereu otravă
Şi a fost torent de pietre, în invidia grozavă.

Către capetele țării, în isterica risipă,
Caracuda vetișană nu s-a potolit o clipă,
Peste lacrimile țării, urcă lacrimile verii,
Iarăși, piatra e la modă, iarăși, au căzut criterii.

Iarăși, pleacă trist Poetul, dintre oameni, printre astre,
În ospiciul plin de pietre al indiferenței noastre,
Iarăși, spumegă noroiul ce, în loc de sânge, bate,
Iarăși, moare Eminescu, părăsit de toți și toate.

Iarăși, moartea celui mare, morții țării s-a adaos,
Iarăși, totul e posibil, într-un imposibil haos.
Și, în rest, frumos e totul. Și ce muzică deșteaptă:
Pietrele în așteptare zuruie, din treaptă-n treaptă.

E-o serbare populară și, ca neam, ne reprezintă,
Toți românii-nvață astăzi cum se dă cu piatra-n țintă.
Nu mai credem în cuvinte, că sunt urlete sau șoapte.
Eminescu, geniul nostru, e sărbătorit prin fapte.

În imagine statuia lui Mihai Eminescu la Cernăuți

TONUL VOCII CONTEAZĂ.

Când vorbim cu cineva, tonul vocii noastre poartă mai multă greutate decât am crede.

Chiar dacă intențiile noastre sunt bune, felul în care spunem lucrurile poate rămâne în inima cuiva mult timp după ce cuvintele au fost rostite.

Un ton dur sau neglijent poate avea ecou în mintea lor, reluând momente care pot durea mai mult decât ne-am propus vreodată.

Acele momente pot fi neplăcute, lăsând în urmă o vânătaie emoțională greu de uitat.

Este atât de important să fim conștienți nu doar de ceea ce spunem, ci și de cum o spunem.

Tonul pe care îl folosim, abordarea pe care o adoptăm și cuvintele pe care le alegem pot fie ridica pe cineva, fie să-l dărâme.

Toți cei pe care îi întâlnești poartă ceva în ei - lupte, temeri, speranțe-lucruri pe care s-ar putea să nu le vedem niciodată.

Deci, în fiecare conversație, alege să fii bun. Vorbește cu empatie și căldură, pentru că cuvintele tale au puterea de a vindeca, de a mângâia și de a arăta că îți pasă.

La urma urmei, felul în care îi facem pe alții să se simtă este adesea ceea ce își amintesc cel mai mult.