Lui EMINESCU

A fost cândva,

Undeva,

În lumea aceasta,

Un om, … care cânta.

Cânta despre toţi şi toate:

Despre istorii nemăsurate;

Despre iubiri himere,

Despre dezamăgiri efemere;

Despre zborul spre stele,

Luceferi în lumi paralele;

Despre universuri temporale

În zboruri astrale.

Avea un cânt nemaintâlnit,

De îngeri însoţit.

Dar tot neînţeles a rămas

Deşi alerga sau cânta la pas.

O, suflet curat,

De Dumnezeu acestui pământ lăsat,

Ţi-ai fi dorit,

Să te fi-mplinit,

În viaţă trăind,

Nu în nefiinţă fiind.

Atât doreai: să fii fericit

Şi mulţumit.

Nicicând nu visai,

Oricât îţi doreai,

Ce viitorul îţi cânta

Şi el pe struna sa.

O stea minunată

Şi înaripată,

Ai devenit ,

Spre viitorul infinit;

Un punct de reper

În spaţiul efemer;

Un cânt ce l-ai cântat…

Neîncetat.

Φ         Timişoara, 2007

Eu n-am să mă fac bine niciodată,

Eu n-am să mă fac bine niciodată,

Mereu voi suferi de-o boală grea,

 Simţindu-mi conştiinţa vinovată,

 Că nu e totul bine-n ţara mea. 

Puteţi să mă-ntrebaţi: - Ce vrei, băiete? 

În treburile mari de ce te bagi? 

Am să răspund milos şi pe-ndelete: 

- Eu ştiu că îmi sunt dragi cei ce-mi sunt dragi. 

Mi-am investit şi timp şi nervi şi viaţă, 

În drumul care m-a ademenit 

Şi-am acceptat să dorm pe copci de gheaţă 

Şi să trăiesc pe muche de cuţit.

Puteam să-mi fac în alte părţi avere, 

Puteam să fiu un bun european,

 Puteam să mă înscriu la mamifere, 

Ins metabolic de la an la an. 

Puteam să am un os, cum au toţi servii, 

Să-l rod meschin şi fără de idei,

 Dar epocii eu i-am cedat toţi nervii 

Şi ea nu-mi dă nici drogurile ei.

 Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Ţară, 

Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Neam,

 Nu e-năuntru hiba, ci afară,

 Trăiam un veac, labil dacă eram. 

N-am dreptul la o mare suferinţă?

 Nu-mi daţi cartelă nici pentru prăpăd? 

Ei, bine-atunci, în mine ia fiinţă 

Un neam pe care voie am să-l văd. 

Şi n-am să pot să-ngădui niciodată, 

Acestui trup nelegiuit, al meu, 

Să-nveţe nebunia blestemată 

De-a-i fi uşor când ţării îi e greu. 

Ca fluturele părăsind omida,

 Când vine peste toţi o clipă grea, 

Sunt un atlant murind cu Atlantida,

 Deşi putea zbura, dacă voia.

 N-aveţi la dumneavoastră-n farmacie, 

Medicamente, boala să-mi luaţi,

 Un singur leac îmi trebuieşte mie: 

Să-i pot vedea pe ceilalţi vindecaţi.

 Această boală e o boală rară, 

Această boală e o boală grea, 

Această boală se numeşte Ţară 

Şi leacul este ea şi numai ea.

Adrian Păunescu