Străinătatea

În vremea rece de-afară,
Vântul ce bate furios,
Mi-aduce dorul greu de țară,
De graiul neamului duios.


Scrâșnește dorul mânios și geme,
Cerându-și dreptul nimicit,
Și-n ușa inimii pocnește cu putere,
Să spargă gheața ce m-a răstignit.


Iar inima-mi se-apleacă de durere,
Când sufletu-mi în lacrimi a pornit,
Nu-i leac să-l stingă, să mai spere,
Căci inima mi-i slabă, nu-i granit.


Și-n ochii plini de lacrimi,
Se-așează-ncet o umbră de tristețe.
Ai vrea tu inimă să zbori,
Dar cine-o să-ți mai dea povețe?


Tu știi că locul gol unde odată,
Te așteptau în prag buneii,
Nu mai există, nu te-așteaptă,
Și ești străină, nimeni nu te mai știe.


Cu sufletu-mi de dor nemărginit,
Așez portrete de mult mângâiate,
În lacrimi le sărut și-ncet le-ating,
Privind trecutul care ne desparte.

STEFANIA ROTARIU·3 FEBRUARIE 2016