GRĂDINA CU FLORI

Pe terasa casei mele stau smerit, ca un bunel, Ca să imi privesc grădina şi să o admir niţel. Când privesc - ce credeţi oare? - văd atâtea flori frumoase, Ce mă-mbie prin nuanţe şi parfumuri graţioase! Însă, când mi-arunc privirea mai departe, mai în zare, Văd cum florile se mişcă şi cum totu-i în mişcare… Şi îmi zic: ori bate vântul, ori grădina mea e vie. Ce-ar putea să fie-n zare, oare, Doamne, ce să fie? Dar punându-mi ochelarii peste ochii mei bătrâni, Obosiţi, peste măsură, de-ale vieţii stricăciuni, Văd o ceată de fetiţe, cum se joacă prin grădină Printre pomi şi floricele, sub a soarelui lumină. Ele sunt, cu siguranţă, după cum pot înţelege, Ale mele nepoţele cu o parte din colege. Tot privind duios la ele, mă întreb, adeseori, Ce văd eu în depărtare, sunt fetiţe, sau sunt flori? Căci se-amestecă-ntre ele, şi nu poţi distinge-ndată, Socotind după miresme, care-i floare, care-i fată? După nume, sunt fetiţe, după chip sunt floricele… Care e cea mai frumoasă, spune-acum, de poţi, bunele!? Nu pot spune, deocamdată, care e cea mai frumoasă, Căci şi una, şi cealaltă, e o nobilă crăiasă. Dar în taină, responsabil, stând aşa, un timp, pe gânduri, Despre fiecare floare mi-am notat  vreo două rănduri. Una dintre floricele e STELUŢA cea frumoasă, Trandafirul vieţii mele, floricica mea aleasă. Altă floare e GEORGETA, floarea dalbă de salcâm, Care-şi cântă canţoneta seara,-n valuri de parfum. LUMINIŢA cea sublimă e regina nopţii, care Florilor le e lumină, pe a Raiului cărare. Iar ELENA, scumpă fată, floarea florilor de tei, Îşi revarsă cu sfială peste toţi, mireasma ei. În acest buchet şi ANA e o floare-ntr-adevăr, Iar mireasma-i ce te-mbie, e a florilor de măr. ALEXANDRA cea vioaie  e un galeş liliac, Ce-şi împrăştie mireasma peste-al florilor conac. MĂRIUCA, floare scumpă, când se roagă ea, fierbinte, Te îmbată de mireasmă, ca şi mâna Maicii Sfinte. Bobocelul LUCIANA e o frezie sfioasă, Ce ai vrea, pentru mireasmă, să o ai mereu în casă. TEODORA, floare rară, e o dragă zambiluţă, Ce aduce primăvară, şi în suflet, şi-n căsuţă. AURELIA - ce nume!!! - e laleaua cea de aur, Ce străluce cu blândeţe în acest frumos tezaur. OANA cea îmbujorată, e bujorul cel cochet, Ce zâmbeşte cu tandreţe, cu surâsul său discret. Alta dintre floricele e DUMITRA cea frumoasă, Panseluţa ce sclipeşte, floare între flori aleasă. GABRIELA,-n albă haină, e un crin încântător, Ce împrăştie, în taină, un miros înălţător. Iar CRISTINA cea smerită e o dulce lămâiţă, Care este mult dorită în întreaga grădiniţă. TATIANA cea zglobie, e o dalbă lăcrămioară, Care, dulce, te îmbie cu parfum de primăvară. ŞTEFANIA, fată dragă, e un ghiocel simpatic: Alb, ca fulgul de zăpadă, dar şi tare enigmatic… CIPRIANA, fire blândă, e într-adevăr o floare, E o crizantemă scumpă, ce se-nvârte după soare. OLGA cea înflăcărată şi-n credinţă tot aprinsă, E o floare delicată, e o candidă narcisă. DANIELA cea curată, prin dorita ei prezenţă, Ca o tandră orhidee, îţi exprimă inocenţă. MIHAELA, fată dârză, în curatele ei zeluri, Se înalţă, hotărâtă, ca o trâmbiţă, spre ceruri. Ce să zic de GAROFIŢA, de NARCISA, VIOLETA, De CAMELIA, BRÂNDUŞA, sau de CRINA, MARGARETA? N-am uitat nici de-ANEMONA, LĂCRĂMIOARA, VIORICA, De HORTENSIA sau ROZA, nici de DALIA, voinica. Dacă stai un pic şi cugeţi, al lor nume, prea uşor, Desluşit şi clar, grăieşte despre frumuseţea lor. Şi sunt multe flori pe lume, multe, multe floricele, Totul e să fii cu teamă, să nu calci cumva pe ele. Dar matale,-mi zice-n şoaptă o nepoată, ştrengăreşte, Care floare din grădină crezi că ţi se potriveşte? Pentru mine, fată scumpă, care sunt precum un scai, Nu-mi pot anexa o floare, (Cel mult…flori de mucegai). Mulţumescu-Ţi Doamne, Ţie, pentru-aceste floricele, Pentru marea bucurie de-a petrece printre ele! Vă doresc, cu gânduri bune, vă doresc, cu sincer grai, Să fiţi flori şi-n astă lume, dar să înfloriţi şi-n Rai!

http://popasduhovnicesc.ro/

SUTAȘ LA NEMURIRE

De simți că ești, ... să știi citi... !

VASILE CRETU·18 IULIE 2016

De simți că ești, sutaș la nemurire, Ca un păun, la brațul unei fete, Fii milostiv, se zice în Psaltire, Iubirea ta, o cată pe-ndelete. Să știi citi, din tremurânda-i mână, Când pe alei, te trec bărbați agale, Și ochii lor cu-a fetei se-mpreună, Dar se feresc de ochii dumitale. Să știi citi, în vocea-i tremurândă, Când o cuprinzi de mijlocu-i, pe stradă, De-un fruct oprit, de-o vreme e flămândă, Nicicum de-un pumn de fructe din livadă. Să știi citi, că-n baldachinul rece, La capul ei, bolind de-o săptămână, În loc de leac, chiar de ai fi cât zece, Ucizi încet a inimii stăpână. Să știi citi, pe chipul unei fete, Când ochii ei de fiecare dată, Plecați fiind, îți spun pe îndelete, Să nu-ți dorești, decât respect de tată. Să știi să taci, când ochii-i te-mpresoară, Dorind să plângi, ca o icoană sfântă. Atunci, luând, o lacrimă amară, Cu mirul tău, pe fată o descântă. Sub ochii tăi, bobocu-ți de copilă, În palma ta, cu inima-i fierbinte, Va rezona cu dragostea-ți fertilă, Cerșind din ochi, iubirea-ți de părinte. Iubirea ei, respectul și credința, Vor clocoti în sufletu-i de fată, Cu-n alt bărbat, ce i-a cuprins ființa, Cum erai tu, cu mama ei, odată. Și lui, și ei, le seamănă credința, De a iubi, cu inima curată! La nunta lor, oferă-i biruința, La dreapta lor, iubirea ta de tată. (1991 - Gândărețul)

Sărbătoare

Pune dorul în cătuşe eu de el să n-am habar
Şi regretelor tardive un bilet spre alt hotar...
Pune albul tot în mine, doar în crini să înfloresc 
Şi-n ninsorile din rai dimineaţa să-mi găsesc.

Pune flacăra să ardă şi în inimă de piatră,
Firul ierbii să îl simtă toamna mea prin ea să treacă.
Pune cerul tot în mine şi-n bujori obraji de fată
Din izvor cu apă vie să mai beau şi eu odată.

Pune ploia să ne spele de păcate şi de ură,
În iubire Tu ne îmbracă, răutăţii doar cenzură!
Pune miere în cuvinte, rănile să vindece
Şi albinelor ca hrană dă-le din bogata mană.

Pune busuioc în case, alinări în rugăciune,
Să ne lepădam de rele să trecem curaţi prin lume.
Aripi viselor frumoase, primăveri cu tei în floare,
Să facem altare-n suflet şi din viaţă sărbătore.

foto sursa internet

Din Volumul de versuri Ferestre deschise, Editura Singur 2015

Camelia Cristea

Statui de visători...

UNIVERSUL POEZIEI: Statui de visători...:
Doamne iartă păcatele mele si ale neamului meu !

Statui de visători, sculptate-n lut,

Iubirea ne insuflă zilnic viață,

Pe-o pistă scufundată-n absolut –

O destinație ascunsă-n ceață.

Marionete triste, fără sfori,

Ne-nghesuim pe scena în ruină.

Doar dragostea ne umple de candori,

Când nu e înecată în rășină.

La poarta nemuririi facem sluj,

Dar timpul ne-a postat pe coji de nucă.

Lucrăm în Timișoara, stăm în Cluj,

Sfidând și soarta noastră hăbăucă.

Ne spunem cât de bine mai trăim:

Avem vacanțe-avem și libertate!

Însă cu toate-acestea ne simțim

Un șir de morți, într-o maternitate.

Statui de visători..., ce minunat!

E-o artă, azi, să te menții pe gheață.

În ringul existenței, demodat,

Ne toarcem firul sumbru, de paiață...

Statui de visători...

UNIVERSUL POEZIEI: Statui de visători...:

Doamne iartă păcatele mele si ale neamului meu !

Statui de visători, sculptate-n lut,
Iubirea ne insuflă zilnic viață,
Pe-o pistă scufundată-n absolut –
O destinație ascunsă-n ceață.

Marionete triste, fără sfori,
Ne-nghesuim pe scena în ruină.
Doar dragostea ne umple de candori,
Când nu e înecată în rășină.

La poarta nemuririi facem sluj,
Dar timpul ne-a postat pe coji de nucă.
Lucrăm în Timișoara, stăm în Cluj,
Sfidând și soarta noastră hăbăucă.

Ne spunem cât de bine mai trăim:
Avem vacanțe-avem și libertate!
Însă cu toate-acestea ne simțim
Un șir de morți, într-o maternitate.

Statui de visători..., ce minunat!
E-o artă, azi, să te menții pe gheață.
În ringul existenței, demodat,
Ne toarcem firul sumbru, de paiață...

DESPRE RUGACIUNE,

– Părinte, cum faceţi rugăciune pentru o problemă?
– Cheia reuşitei este ca pe cel ce se roagă să-l doară. Dacă nu-l doare, poate sta ore întregi cu metania în mână şi rugăciunea lui să nu aducă nici un rezultat. Dacă există durere pentru problema pentru care te rogi, chiar şi cu un suspin faci rugăciune din inimă. Mulţi, atunci când alţii le cer să facă rugăciune pentru ei nu au timp să se roage în momentul acela şi de aceea se roagă numai cu un suspin pentru problema acelora. Nu spun ca să nu se facă rugăciune, ci, dacă se întâmplă să nu fie timp, chiar şi un suspin pentru durerea celuilalt este o rugăciune din inimă, adică echivalează cu ore întregi de rugăciune. Citeşti, de pildă, o scrisoare, vezi o problemă, suspini şi după aceea te rogi. Acesta este mare lucru! Inainte de a apuca receptorul, înainte de a forma numărul, Dumnezeu te aude! Şi să vezi cum se înştiinţează şi celălalt! Să vedeţi cum demonizaţii înţeleg atunci când fac rugăciune pentru ei şi strigă oriunde s-ar afla! Adevărata rugăciune începe de la durere, nu este plăcere, “nirvana”. Dar ce fel de durere este? Omul se chinuieşte în sensul cel bun. Il doare, geme, suferă atunci când face rugăciune pentru orice. Ştiţi ce în­seamnă a suferi? Da, suferă, pentru că participă la du­rerea generală a lumii sau a unui om în particular. Această participare, această durere Dumnezeu o răs­plăteşte cu veselia dumnezeiască. Desigur că nu omul cere veselia dumnezeiască, ci ea vine ca o consecinţă, deoarece participă la durerea celuilalt. – Cum să înceapă cineva lucrarea aceasta? – Află ceva, de pildă, despre un accident. “Ah!”, sus­pină el şi Dumnezeu îndată îi dă mângâierea dumne­zeiască pentru puţin suspin. Vede pe unul îndurerat şi iarăşi suferă împreună cu el, iar Dumnezeu îl mângâie cu mângâierea dumnezeiască, nu rămâne cu acea amărăciune. Iar celălalt este ajutat prin rugăciunea lui. Sau se gândeşte: “Dumnezeu ne-a dat atâtea, dar eu ce am făcut pentru El?”. Mi-a făcut mare impresie ceea ce mi-a spus un suflet: “Ingerii îşi acoperă feţele atunci când se săvârşeşte Taina Dumnezeieştii Liturghii, iar noi ne împărtăşim cu Trupul lui Hristos. Eu ce am făcut pentru Hristos?“. Unul ca acesta suferă în sensul cel bun. – Părinte, cum înţelege cineva că celălalt s-a folosit prin rugăciunea sa? – Este înştiinţat de aceasta prin mângâierea dum­nezeiască pe care o simte înlăuntrul său după rugă­ciunea ce-a făcut-o cu durere de inimă. Dar mai întâi trebuie ca durerea celuilalt să o faci durerea ta şi după aceea să faci şi rugăciune din inimă. Dragostea este o însuşire dumnezeiască şi ea îl vesteşte pe celălalt. Şi în spitale, când pe medici şi pe surori îi doare pentru bolnavi, acesta este medicamentul cel mai eficace din­tre toate medicamentele ce li se dau. Bolnavii simt că se interesează de ei, simt siguranţă, mângâiere. Celui care suferă nu trebuie să-i spui multe cuvinte, nici să-l dăscăleşti. Inţelege că te doare pentru el şi astfel se foloseşte. Durerea este totul. Dacă ne doare pentru ceilalţi uităm de noi înşine şi de problemele noastre. Cuviosul Paisie Aghioritul. Trezire duhovnicească, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003, p. 342-343