"Un pansament pentru abuzul verbal

Nu mai exista nicio indoiala ca la inceput a fost Cuvantul. Dar felul in care acesta avea sa fie folosit ramanea din nou la alegerea fiecarui locuitor la Pamantului, in drumul de dezvoltare personala pe care avea sa-l strabata.

La inceput, ne bucura atat de tare fiecare descoperire a cuvantului prin simplul fapt ca despartindu-l in silabe, parca ii interiorizam semnificatia pentru ca mai tarziu sa-l rostim fara sa credem in puterea lui sau sa-l rostim pur si simplu a uitare…

Cuvintelor le plac cuvintele, dar in momentul in care omul alege sa incline balanta mai mult decat este cazul in sfera negativa, intunecoasa si dureroasa a abuzurilor verbale, pana si cuvintele par sa se dusmaneasca intre ele.
Cum recunoastem un abuz verbal?

Abuzul verbal ia deseori forme nebanuite care pot fi incadrate in sfera comunicarii. Aflam astfel ca agresorul poate actiona verbal, scris sau in mediul online. Printre cele mai cunoscute semne ale unui abuz verbal, le regasim pe urmatoarele:

• strigatul
• insulta
• comentariile sarcastice (in particular sau in public)
• crtiticismul dus la extrem
• amenintarile
• indiferenta la sentimentele celuilalt
• blesetemul/ injuratura
• cuvintele manipulatoare
• poreclele batjocoritoare
Care sunt efectele unui abuz verbal?

Efectele abuzului verbal nu intarzie sa apara, iar o inteligenta emotionala slab dezvoltata este primul element care poate interveni, in special in randul victimelor mai tinere. De asemenea, un sentiment de rusine si o stima de sine foarte scazuta sunt de asemenea alte efecte. Sunt de mentionat si o lipsa generala de incredere si un sentiment de inferioritate, emotii ce pot conduce la dezvoltarea unor probleme psihologice.
Cum putem controla abuzul verbal?

Desi in anumite momente este posibil sa nu fim constienti ca suntem victimele unui abuz verbal si desi este dificil uneori sa facem fata unor astfel de evenimente, speram ca sfaturile de mai jos sa ne ajute sa dobandim o perspectiva sanatoasa asupra acestui aspect ce isi face unoeri simtita prezenta in viata noastra:
1. Orice problema emotionala include 3 aspecte: evenimentul declansator, credintele victimei despre acesta si emotiile si comportamentul victimei care rezulta din acest aspect.

Uneori, oamenii trec de la enevimentul declasantor la comportamentul victimei, fara a avea in considerare si credintele acesteia cu privire la ceea ce s-a intamplat. Cu alte cuvinte, se realizeaza o trecere la fapte inainte de a gandi situatia. Atata timp cat victima isi poate schimba convingerile pe care le are cu privire la comportamentul abuziv (de genul: ,,Iata-l ca incearca din nou sa ma controleze!), emotiile se pot modifica de asemenea.
2. Recunoasterea diferentei dintre emotiile pozitive si negative.

Victimele care au convingeri care nasc emotii negative experimenteaza furia, ura fata de propria persoana si anxietatea in timp ce victimele ale caror convingeri cuprind emotii pozitive au de-a face cu frustrarea, dezamagirea si tristetea. Emotiile pozitive pot fi cu usurinta intelese (nimeni nu se simte fericit atunci cand este abuzat), insa emotiile negative creaza o spirala a unui comportament neproductiv si sentimentul ca suntem intepeniti intr-o situatie in care nu exista nicio cale de iesire.
3. Setarea unor limite personale in legatura cu un comportament pe care nu il acceptam.

Granitele personale se erodeaza pe masura ce agresorul castiga tot mai mult teren in zona de confort a victimei. Stabilirea acestor granite si constientizarea momentului in care sunt incalcate ar trebui sa fie un semnal de alarma pentru victima, atat in ceea ce priveste recunoasterea situatiei in care se afla, cat si in a cauta masuri de protectie fata de aceasta.
4. Victimele care vorbesc celorlalti despre abuzul verbal au o capacitate mai mare de a-si pastra mintea limpede atunci cand abuzul intervine.

Tocmai de aceea este important ca ele sa fie atente atunci cand selecteaza persoana careia i se confeseaza. Daca cineva din grupul nostru considera ca facem prea mult zgomot pentru nimic, atunci ar trebui sa ne gandim daca este cu adevarat persona potrivita careia sa-i impartasim emotiile noastre.
5. Victimele care afirma ca sunt abuzate in momentul in care acest comportament apare au oportunitatea de a-i accentua agresorului comportamentul pe care poate nu il constientizeaza.

Cea mai simpla modalitate de a a raspunde unui abuz verbal este: ,,Opreste-te!”

Sursa: Aimee.ro

Fetiţa născută fără mâini scrie, pictează,

 Fetiţa născută fără mâini scrie, pictează, cântă la orgă cu picioarele
Puternica Alberta, minunea fără membre: abandonată la două luni, multipremiată la 10 ani
Fetiţa şade în mijlocul dormitorului jos, pe covor, tastând laptopul cu degetele de la picioare. Scobitura tălpii stângi face click pe mouse; talpa dreaptă o ţine întinsă, ca balerinele, la câţiva centimetri deasupra tastaturii. Cele patru degete de la picioare ţăcăne tastele perfect, la milimetru. Ar putea să scrie aşa şi cu ochii închişi. N-a greşit niciodată. Zâmbeşte cu chipul scăldat în sudoare. E trudă grea, dar ea nu recunoaşte. Se munceşte să-i scrie un email de încurajare lui Florinel Enache, militarul român mutilat în Afganistan. Îşi trage şosetele roşii cu văcuţe, înainte să-şi verifice textul cu talpa dreaptă: “D-le Florinel, sunt Lorelei o fetiţă de 10 ani din Târgovişte. M-am născut fără membrele superioare şi fără fermur. Cu toate acestea, sunt o luptătoare. În ciuda infirmităţii mele scriu, desenez şi cânt la pian cu piciorul. Am câştigat multe premii. De curând mi-am lansat primul meu volum de poezii, din care am să-ţi scriu o strofă din poezia mea preferată, Iubire de ţară (...). D-le Florinel, a fi patriot înseamnă a-ţi iubi ţara şi neamul, cum aţi făcut şi d-voastră. Pentru mine sunteţi un simbol viu, marele erou de care are nevoie tânăra generaţie”.

De fapt, pe ea o cheamă Alberta Moşneguţu. Lorelei e numele de scriitoare. Căci săptămâna trecută şi-a lansat prima ei carte cu poezii şi proză, “Zâmbet de înger”. Şi s-a iţit aşa pe scenă, în lauri şi-n aplauze – ea, un trunchi umblător, amestecat prin marea de oameni normali cu mâini şi picioare. Ea, un moţ pitic de carne înfăşurat în rochiţă. Şi tot ea, fericită, legănându-se pe două jumătăţi de picioare, vorbind publicului despre patrie, ostaşi şi iubire. Aşa s-a născut Alberta, nu doar fără mâini, ci şi fără femur, jumătatea de sus a piciorului. Prea speriată, mama ei bună a abandonat-o în spital, dar la două luni a salvat-o Viorica Pârvan, asistent maternal. Ea o creşte şi azi. Genunchi Alberta n-are – ceea ce s-ar putea numi genunchi i-a crescut în burtă, sub ovare. Boala ei se cheamă sindrom plurimalformativ. Noaptea visează că-i cresc aripi. Și e convinsă că s-a născut aşa cu un rost. Dar asta-i altă poveste.

“Love story” cu degetele de la picioare
Înapoi, în dormitor. “Vreţi să vă cânt?”. Îşi caută singură negativul pe laptop, se ridică în picioare în faţa şifonierului şi ne cântă cu foc, puţin peltică, “Once upon a december”. Sunetele se înşiră unduios - normal, a făcut câţiva ani de canto. Apoi: “Mami, orga!”. Mama Viorica îi dă o orgă de plastic, ea şi-o aşează singură în faţă, prinzând-o firesc între tălpi – nu vrea să fie ajutată. Se pune din nou jos şi ne cântă “Love story” cu degetele de la picioare. Ar putea să cânte bine şi la pian, doar că n-are bani să-şi cumpere unul.

E un mister cum a strâns Alberta zeci de premii la concursuri de muzică, poezie şi pictură, depăşind sute de copii sănătoşi. Pictează cu pensulă şi culori la fel de uşor cum tastează la laptop. Scrie cu pixul pe foaie într-o caligrafie perfectă, stând culcată pe o parte. Doar că n-o poate face prea mult cu talpa goală fiindcă îi îngheaţă repede. “Și nu pot scrie bine nici cu ciorapi, este ca şi cum ar scrie cineva cu mănuşi”, zice. Merge la o şcoală normală şi are “foarte bine” pe linie. Ştie să deschidă singură uşa, când cu nasul, când cu obrazul. În bancă nu se poate aşeza, e prea înaltă pentru ea. Stă pe un scăunel pliant din plastic adus de acasă, mic ca pentru păpuşi. Dar şi picioarele ei sunt mici. De aia nici nu poate să meargă prea mult, în cinci, zece minute oboseşte şi e musai să se aşeze. “Doamna învăţătoare îmi repetă mereu că eu nu sunt un copil handicapat, ci un copil normal cu nevoi speciale”, îşi nota Alberta la opt ani, în agenda ei personală. Acum, la zece ani, visează ca în scurt timp să conducă o fundaţie pentru copiii cu handicap. Pur şi simplu vrea să ajute. O întrebi de ce şi răspunde simplu, cu nasul în vânt: “Din iubire”.

“...voi care nu aveţi caiete şi iubiţi cartea”
A scris în cartea ei: “Când mănânc vă pun pe toţi la masa mea. Mănânc încet, cu înghiţituri mici şi mă gândesc că, odată cu mine, mănâncă un copil bolnav, un copil al străzii sau un bătrân neajutorat. Când citesc sau scriu, zăbovesc în faţa foii albe şi mă gândesc că aţi dori să scrieţi cu mine şi voi, cei care nu aveţi caiete şi iubiţi cartea. Când dorm, vă aduc pe toţi în patul meu. Voi, cei care dormiţi pe stradă, în canale, pe scări de bloc”. Nu se odihneşte niciodată. În timpul ei liber se chinuie să o îmblânzească pe Violeta, sora ei maternală de 13 ani, autistă. Stă la colţ lângă uşă şi se leagănă continuu, arătându-şi dinţii ascuţiţi. Nu suportă s-o atingi. Și ea a fost abandonată, dar a luat-o tot mama Viorica, s-o crească. A vrut o soră pentru Alberta. Violeta nu vorbeşte, scoate doar sunete nearticulate, dar Alberta o iubeşte oricum. Îi cântă, o mângâie şi se chinuie să o înveţe să-şi spună numele. Abia când Violeta oboseşte Alberta în sfârşit, are timp şi pentru ea însăşi. Îl foloseşte să mediteze: “Răbdarea este o virtute. Virtute înseamnă să fii bun, drept şi corect”. Acum şi-a mai pus în gând un lucru: îl va combate pe Stephen Hawking. “Voi demonstra cu o armă secretă că există Dumnezeu! Nu cum a zis el.... că nu există”. Numai ideea o înnebuneşte. Ea ştie 100% că Dumnezeu există. “Ştiu, fiindcă eu, uneori, mă joc cu îngerul meu păzitor”, zice, firesc. “Poftim?”.

Dialog cu îngerul păzitor
“Da, am un înger al meu şi vorbim în gând. Are o voce groasă, bărbătească. Îmi cere să cânt şi spune că sunt una dintre vocile din corul de sus, din cer. De aceea am scris într-o poezie că eu sunt şi în cer, şi pe pământ. El îmi spune cum să scriu şi ce să scriu”. Şi amuţeşte. Îi pare că, fără să vrea, a spus prea mult. Continuă mama: “Sunt ca nişte apariţii, îi vin numai atunci când e foarte speriată de ceva. Prima dată, mi-a spus că îngerul i-a vorbit acum doi ani, într-o zi când eram în microbuz. Era şapte seara, s-a înnoptat brusc şi a venit o vijelie foarte mare. Era ca o minitornadă, iar oamenii s-au speriat atât de tare, încât au început să se roage. Ea era blocată de frică, n-a scos un cuvânt. Apoi mi-a povestit că auzise vocea aceea care îi spunea că va ajunge cu bine acasă. Şi i-a mai spus să nu se sperie de felul în care arată căci a venit aşa cu un scop pe lume. Şi că ea şi-a ales să fie aşa”.

Prima dată când a paralizat-o frica atât de tare a fost în prima ei zi de grădiniţă. Imediat cum intrase în clasă şi o văzuseră cum e, nişte gemeni săriseră pe ea, să o strângă de gât. Voiau s-o ucidă, nimeni n-a înţeles de ce. De atunci, Alberta a refuzat grădiniţa. Şi tot de atunci, mereu când se emoţionează transpiră lac din cap până-n picioare, ca şi cum ar avea febră. Cât am stat de vorbă a schimbat trei rochiţe. “Mami, te rog, frumos, mă mai schimbi o dată? Şi poţi să mă ştergi la nas, te rog? Mulţumesc!”. E răcită şi tuşeşte politicos, aplecându-se cu nasu-n tălpi, cum a învăţat-o mama.

De curând are o nouă problemă. Trunchiul ei creşte extrem de repede, iar micile picioare abia dacă i-l mai pot susţine. Ca să se poată deplasa în continuare i-ar trebui un căruţ inteligent făcut pe comandă. Să-i permită şi mersul, dar cumva să se şi poată aşeza pe el când oboseşte, ca pe un scaun. Dar cine să i-l facă? Aşa ceva nu găseşti în comerţ. “Trebuie să fie ca un premergător”, zice Alberta. Ştie că premergătorul e pentru copii mici, dar nu-i e ruşine să o spună. De fapt, nu-i e ruşine de nimic. A învăţat la 10 ani ceea ce alţii nu învaţă nici la 80: “După cum îmi spune mama, eu sunt frumoasă şi deşteaptă, iar dacă se mai întâmplă să cad uneori, nici o problemă, mă ridic şi merg mai departe, asta contează cel mai mult în viaţă”.