Străinătatea

În vremea rece de-afară,
Vântul ce bate furios,
Mi-aduce dorul greu de țară,
De graiul neamului duios.


Scrâșnește dorul mânios și geme,
Cerându-și dreptul nimicit,
Și-n ușa inimii pocnește cu putere,
Să spargă gheața ce m-a răstignit.


Iar inima-mi se-apleacă de durere,
Când sufletu-mi în lacrimi a pornit,
Nu-i leac să-l stingă, să mai spere,
Căci inima mi-i slabă, nu-i granit.


Și-n ochii plini de lacrimi,
Se-așează-ncet o umbră de tristețe.
Ai vrea tu inimă să zbori,
Dar cine-o să-ți mai dea povețe?


Tu știi că locul gol unde odată,
Te așteptau în prag buneii,
Nu mai există, nu te-așteaptă,
Și ești străină, nimeni nu te mai știe.


Cu sufletu-mi de dor nemărginit,
Așez portrete de mult mângâiate,
În lacrimi le sărut și-ncet le-ating,
Privind trecutul care ne desparte.

STEFANIA ROTARIU·3 FEBRUARIE 2016

Te-ntreb acum române

Te-ntreb acum române,
Pe tine care-n veacuri,
Ai stat de strajă-n fața valurilor păgâne,
Fără să-ți pese de mânia nimănui.

Te-ntreb de ce smerit,
Îți pleci in taină capul,
Și-l pleci asa la infinit,
Te faci frate cu dracul?

Te-ntreb de ce? De ce,
Când moșii apărat-au glia,
Cu prețul vieții stând de veghe,
Ți-au arătat cum cureți barbaria?

De ce lași cântul să ți-l smulgă,
Și rage vocea lor străină,
Pădurile, frumoasa luncă,
Nu-i adăpost să te mai țină?

Te-mbraci în obiceiurile străine,
Și-n limbile pocite,
Renunți la graiul care-i parte-n tine,
Renunți la lucrurile sfinte.

Ce va rămâne peste veacuri,
Din istoria ta române,
Surcele, aruncate vreascuri,
În focul care arde-n tine?


STEFANIA ROTARIU ·23 IANUARIE 2016