Simfonie în doi

Ne întomnăm iubite, e-atât de frig la tine,
În mine urlă vântul şi ploile mă dor,
Iar palid curcubeul răsfrânt peste ruine,
Atinge corzi bolnave, precum un acordor.

Eu strig de neputinţă, tu de însingurare,
Ce tristă simfonie... şi gravă-n sol minor,
Apatice dorinţe şi stări răscolitoare,
Străbat fâşii de suflet în ritm copleşitor.

Nu mai găsim putere să întregim finalul,
Arpegii rătăcite plâng clipele iubirii,
De sunete bolnave, a ostenit pianul...
Şi-au poposit tăceri pe clapele trăirii.

Duc dorul tinereţii sau poate al nebuniei,
Când doar noi doi formam orchestra de viori
Şi-n ritmul nesfârşit doar oda bucuriei
Cântam sub cerul lumii, naivi şi visători.

Dar hai, să renunţăm la simfonia gravă,
Primeşte-mă la tine în paşi de menuet,
Doar ţine-mă de mână, eu sar peste-o octavă,
Prin toamnele din suflet, să fim din nou, duet.

Angelina Nădejde -- versuri din volumul "Sunt un alt anotimp"

Toamnă fără decor

E toamnă, iubite,
Afară şi-n gând,
Sunt frunza căzută,
Iar tu-mi eşti pământ;
Aştepţi să te-acopăr
Cu suflet şi dor
Şi vrei să fiu iarăşi
Mirific decor.

Nu pot astăzi toamnei
Să-i fiu o podoabă
Căci frunza pierdută
Pe tristul pământ,
E arsă de soare
Rănită de ploi
Ucisă iubite...
De frigul din noi.

Angelina Nădejde