LEGENDA CRINULUI ALB

Se spune ca in zilele pe cand, Iosif si Maria fugeau cu pruncul lisus in brate pentru a-l proteja de calaii lui Irod era o arsita mare, iar lui Iisus i s-a facut foame Maica Domnului a coborat de pe asin, in desert, pentru a-l hrani. In timp ce pruncul se hranea la sanul ei.... ochii Mariei erau plini de lacrimi si se gandea de ce oare acei oameni doreau sa-i ucida fiul. A luat caciulita copilului si si-a sters cu ea lacrimile. 

Caciulita s-a umezit si, pentru a o usca...., a pus-o pe un spin uscat. Dupa ce a hranit copilul, s-a pregatit de plecare dar, cand sa ia caciulita ce vazu? Minune! Tulpina uscata a spinului se prefacuse intr-o planta verde, iar in locul caciulitei aparuse o floare alba ca neaua, deschisa ca un potir de cristal. Asa s-a nascut crinul alb o floare care aduna in cupa imaculata primele lacrimi de roua ale diminetii.

Legenda Sânzienelor

     Legenda Sânzienelor provine din Bucovina si spune ca Sanziana era o fata foarte saraca, orfana de ambii parinti ce nu se afla in grija nimanui. Sarmana, suferea destul de mult din cauza semenilor sai care o alungau si nu ii ofereau niciun pic din linistea si dragostea de care avea nevoie.

Singura ei alinare erau clipele in care in casuta ei saracacioasa se inchina rugandu-se la Dumnezeu nu doar pentru o viata mai buna, ci si pentru ca Dumnezeu sa imbuneze sufletele satenilor, sadindu-le in inimi semintele milostivirii, ale ingaduintei si ale dragostei fata de celalalt.

Milostiva si iubitoare, Sanziana era prietena cu pasarile si animalele padurii; se jucau impreuna, imparteau hrana si, uneori, chiar culcusul cald unde innoptau. Se simteau foarte bine impreuna.
Intr-una din zile, Sanziana isi simte trupul atat de greu si fierbinte incat toate incercarile de a se ridica din pat fura zadarnice. Ramase acolo suferind pe patul ei de crengi si doar vietatile padurii se intrebau mirate unde le este buna prietena.

Zadarnic alergara prietenele ei necuvantatoare sa-i aduca apa, hrana si leacuri pentru insanatosirea ei, Sanziana se simtea tot mai rau. Suferinta ii istovise trupul si doar blanda alinare ce o gasea in rugaciunile necontenite adresate lui Dumnezeu o mai tineau in viata.

Pe cand Sanziana se stingea vazand cu ochii, in casuta intra o femeie batrana cu chipul luminos si bland, Sfanta Vineri, care cu glas cald si duios precum o mangaiere ii spusese Sanzienei:
- Frumoasa si blanda ai fost ca o floare, floare gingasa sa fii de-acum inainte; alungata si dispretuita ai fost, de acum vei fi cautata si indragita, vei fi pusa la icoane ca tu le vei alina oamenilor multe suferinte si vei avea puteri tamaduitoare.

Astfel ii vorbi Sfânta Vineri si-n clipa urmatoare frumoasa fata cu parul balai se transforma intr-o zvelta floare de culoare galbena, ale carei patru petale incrucisate aminteau de binecuvantarea Sfintei Vineri, de Crucea Credintei in Dumnezeu si in indreptarea celor rai. Parfumul ei neasamuit plutea in jur raspandind parca din bunatatea, credinta si milostenia copilei balaie, de odinioara.



Sanziana e acum iubita si ingrijita, soarele o mangaie, vantul o leagana, iar pamantul bun si primitor ii este casa primitoare pe care mereu si-a dorit-o.

Asadar, Legenda Sanzienelor face referire la niste flori magice. Oricine va gasi o astfel de floare va fi ferit de rele toata viata si se va vindeca.

In cinstea Sanzienei, oamenii impletesc coronite din aceste flori plapande pe care le pun la icoanele bisericilor, amintindu-si povestea sarmanei Sanziana.

La origine, Sânzienele provin dintr-un cult geto-dacic care slăvea soarele. Sunt reprezentate grafic ca trei sau patru fete care poartă cununi de flori de sânziene și se învârt într-o horă amețitoare. În Noaptea de Sânziene, Eliade spune că dansul lor deschide cerurile ”pentru cei care știu să le privească”