Analfabeţilor, de Adrian Păunescu

Analfabeţilor, de Adrian Păunescu

(poezie cenzurată 1979)

V-am spus că sunt un om periculos
Şi nu mi-aţi luat avertismentu-n seamă.
V-am spus s-aveţi pentru persoana mea
Un plus de-ngrijorare şi de teamă.

V-am spus că fac teribil de urât
De sunt călcat puţin pe libertate.
V-am spus ca sunt oşteanul credincios
Dar care doar cu inamici se bate.

V-am spus să vă astâmpăraţi şi voi,
Cenzori capricioşi ai vremii mele,
C-o să vă coste scump măruntul moft,
De a ne face nouă zile grele.

V-am spus să puneţi mâna să munciţi.
Să nu mai tot pândiţi zeloşi din umbră,
V-am spus că n-o să placa nimănui
Pornirea voastră, tulbure şi sumbră.

V-am spus că vremurile s-au schimbat
Şi că situaţia e mai complexă,
Nu-i intelectualul - servitor.
Cultura nu-i ceva ca o anexă.

Şi lumea nu se poate cuceri
Umflând la cifre şi mimind tumulturi
Cu aroganţi şi trindavi doctoranzi,
Cu papagali care ţin loc de vulturi.

V-am spus şi am puterea să mai spun
Ca nu încape muntele în seră
Ca prea-i scurt drumul de la rai la iad
Şi de la căprioară la panteră.

V-am spus să nu-l fetişizaţi pe Marx,
Să nu-i păstraţi în spirt învaţătura
Şi voi într-una fără să-l ciţiti
Îl pomeniţi până vă doare gura.

V-am spus că bătălia pentru om
Nu iartă astăzi nici o dezertare
Şi voi v-aţi decorat voi între voi
Când lupta este în desfăşurare.

V-am spus că muzica nu-i un microb
Care ameninţă civilizaţii
E-a omului pentru a fi mai bun,
V-am spus: ceva care să-i placa daţi-i.

V-am spus, concetăţeni analfabeţi,

Şi luaţi aminte şi să ţineţi minte.
Dar nu ştiam ca v-aţi născut şi surzi
Şi scoateţi arma când vedeţi cuvinte.

Dacă ai lecturat versurile lui Adrian Păunescu cu plăcere, lasă un comentariu, apreciază printr-un like poezia și distribuie această postare să poată lectura și prietenii tăi! Mulțumesc!

CERBUL CU STEA ÎN FRUNTE

Vasile Militaru

A fost odată, într-o pădure,

Un moş bătrân cu baba lui

Trăiau săraci ca vai-de-lume,

În adâncimea codrului

Moşneagu-n-aştepta nimica

El numai moartea şi-o dorea,

Dar baba ar fi vrut să aibă

Un suflet tânăr lângă ea

„Să fie un copil cuminte,

Un căţeluş sau un pisoi,

Că vreau s-aud şi eu cum suflă

O altă viaţă lângă noi.”

Aşa ofta săraca babă,

Dar moşul nu mai vrea nimic:

„Ce-mi trebuie o grijă nouă?

Sunt pre bătrân şi prea calic.”

Dar domnul se-ndură de babă

Şi-un pui de cerb i-a dăruit.

Un pui de cerb, cu stea în frunte,

Gonit din codru şi rănit.

Săgeata-i străpunsese gâtul –

Din rană sângele-i curgea

Şi lacrimi mari picau din ochii

Frumoşi, rotuzi ca o mărgea.

L-a sărutat pe frunte moşul,

Miloasă baba l-a spălat,

L-au îngrijit cu grijă mare

Şi cerbul mi l-au vindecat.

Era frumos şi blând săracul,

Zburda mereu din loc în loc,

Venise ca o vrajă nouă

De tinereţe şi noroc.

Întinereau văzând cu ochii

Moşneagul şi cu baba lui –

Şi se făcuse luminoasă

Întunecimea codrului.

Dar într-o zi trecu pe-acolo

Feciorul unui împărat

Cu ceata de curteni, cu arcuri

Şi cu ogarii la vânat.

„Dă-mi mie cerbul tău, bătrâne,

Îţi dau pe el tot ce doreşti”

„Nu pot, și de mi-ai da pe dânsul

Comorile împărăteşti”

„Te duc la curtea mea, moşnege,

Cu baba ta, vă fac boieri.

Dă-mi cerbul tău cu stea în frunte

Şi-ţi dau şi cinste şi averi”

„Nu-mi trebuie averi şi cinste,

Sunt prea bătrân să le primesc ;

Dar dacă vrea să vină cerbul,

Eu bucuros vi-l dăruiesc.”

Atunci, minune fără seamăn,

Întreaga lume, ce văzu ?

Văzu cum cerbul dă din coarne

De parc-ar spune: „NU vreau, nu!

Nu vreau să vin la curtea voastră

(Deodată cerbul a vorbit)

Tu mă doreşti ca o podoabă,

Ei, sufletul mi l-au dorit

Tu m-ai rănit la vânătoare,

Ei rănile mi le-au legat.

În strălucirea curţii tale

Eu m-aş simţi încătuşat.

La curtea ta, aş fi o fiară,

O jucărie pentru proşti.

În viaţa lor sunt o lumină

Pe care tu n-ai s-o cunoşti.”

Plecă pe gânduri, voievodul

Si se gândea că nu-i de ajuns,

Să fii bogat, temut și veșnic

De măreția ta pătruns.

Mai trebuie să ai un suflet,

Milos și bun și iubitor,

De vrei să fii iubit de oameni,

Și de podoabă codrilor.