Dacă a început să ningă sus pe deal la Ipotești,
Să ne-așezăm lângă sobă, să dăm drumul la povești....
La povești și poezii scrise de domnul Mihai,
La poezii scrise-n taină, când păduri cutreiera,
Când cu brațul drept sub cap, lângă izvoare-adormea...
Când amintiri din trecut încercau ca să îl cheme...
Și pe drumuri cunoscute, mai trecea din vreme-n vreme.
Când visa la Veronica pe sub plopii fără soți...
Și-adormea scriindu-i versuri pe-un lăicer de vreo doi coți.
La aceste poezii hai să facem un popas!...
Că multe versuri frumoase, necitite i-au rămas...
Câte i-au rămas nescrise...pe sub sălcii plângătoare,
Pe sub spicele de grâu bătute de vânt și soare,
Pe sub omătul cât gardul pe când torcea moloșag,
Pe sub poalele pădurii, lângă Ipoteștiul drag.
Ne-nțeles, trist, singuratic și de gânduri istovit,
A lăsat versuri, la oameni chiar dacă nu l-au iubit.
Nici nu și-a dorit prea multe, a avut un singur dor:
Să nu fie plâns de nimeni, ca un simplu muritor.
Și-a dorit să fie singur și să fie dat uitării...
Somnul să îi fie lin, chiar lângă marginea mării,
Și din ramuri tinerele, patul să-i fie-mpletit,
Numai toamna glas să-i dea frunzișului vestejit.
Și poveștile ca-n viață, toate au câte-un sfârșit...
Nici Domnului Eminescu nu i-a fost visu-împlinit,
A plecat singur și trist, bântuit de frici și gânduri,
Când din tei cădeau întruna floricele rânduri... rânduri...
Însă Bunul Dumnezeu n-a rămas nicicând dator...
Și la numit peste oameni: ,,Poetul Nemuritor."...
Autor: Camelia Nagîț
Fotografie: Cezar Anitei
