"Un ateu a căzut de pe o stâncă. In timp ce cădea, el s-a prins de o mică rădăcinuță. A rămas astfel, atârnat între cer si prăpastia de sub el, ştiind că nu va mai rezista multă vreme.
Atunci, i-a venit o idee.
– Dumnezeule! a strigat el cât îl ţinea gura.
Tăcere! Nu i-a răspuns nimeni.
– Dumnezeule, a strigat el din nou. Dacă exişti, salvează-mă, şi îți promit că voi crede în tine şi că îi voi învăța și pe alţii să creadă.
Din nou, tăcere! Subit, s-a auzit o Voce ca de tunet, care l-a făcut aproape să dea drumul la rădăcina de care se ținea:
- Aşa spun toți atunci când se află la greu!
- Nu, Doamne, nu! a strigat el, cu ceva mai multă speranță. Eu nu sunt la fel ca alții. Nu vezi, am început deja să cred, acum, când ți-am auzit şi vocea. Nu mai trebuie decât să mă salvezi și voi proclama pretutindeni numele Tău, până la capătul pământului.
- Foarte bine, a răspuns Vocea. Te voi salva. Dă drumul la rădăcina aceea.
- Să dau drumul la rădăcină? a strigat omul, nevenindu-i să-și creadă urechilor. Mă crezi nebun?"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu