"Au trecut doar trei săptămâni de când am îngropat-o pe mama, iar fratele meu deja a chemat evaluatorul pentru casă." Cuvintele astea le-am rostit cu voce tare în bucătăria în care crescusem, dar nu era nimeni să le audă în afară de pisica bătrână a mamei.
În curtea casei părintești din Sighet, merele tomnatice cădeau una câte una, lovind pământul cu un sunet înfundat. Casa, o construcție veche din anii '70, cu două camere și o verandă din lemn, părea să se fi micșorat de când eram copii. Dar terenul de aproape 1000 de metri pătrați devenise subit cea mai valoroasă monedă de schimb între mine și fratele meu, Mihai.
"Andreea, hai să fim practici," îmi spusese el la telefon cu o zi înainte. "Tu stai în Cluj, eu în București. Niciunul nu ne putem muta aici. Are rost să ținem casa asta goală? Mai bine o vindem și împărțim banii."
Logica lui era impecabilă, rece și eficientă, așa cum fusese Mihai dintotdeauna. Vânzarea ar fi fost soluția rațională. Dar cum poți pune preț pe locul unde ai învățat să mergi, unde ai plantat primul copac, unde părinții tăi au trăit o viață întreagă?
Stăteam la masa din bucătărie, cea acoperită cu mușama cu model floral decolorat de timp, și răsfoiam un album vechi de fotografii. Tata, plecat de cinci ani, zâmbea de sub mustața lui stufoasă într-o poză din vara lui '89. Lângă el, mama ținea un coș cu prune și părea mai tânără decât fusesem eu vreodată.
Telefonul a vibrat. Era Mihai.
"Am vorbit cu un agent imobiliar. Spune că putem cere 75.000 de euro pentru casă și teren. E o sumă bună, Andreea. Gândește-te ce poți face cu jumătate din banii ăștia."
*Ce ironic că în România zilelor noastre, valoarea unei case părintești se măsoară în euro, iar amintirile de familie nu mai valorează nici măcar un leu vechi.*
"Trebuie să mă gândesc, Mihai. Nu e o decizie ușoară pentru mine."
"Ce e de gândit? Casa stă goală, se deteriorează. Nici tu, nici eu nu avem timp să venim să o îngrijim. E iresponsabil să o lăsăm așa."
Avea dreptate, desigur. Viața mea era în Cluj, cu soțul, copiii și jobul meu la corporație. Veneam în Sighet doar de două-trei ori pe an, iar în ultimii ani doar ca s-o îngrijesc pe mama când boala a țintuit-o la pat. Mihai venea și mai rar, Bucureștiul și viața lui agitată de avocat de succes fiind mereu prioritare.
"Mai dă-mi câteva zile," i-am răspuns.
În seara aceea, am aprins focul în soba de teracotă și am început să sortez lucrurile mamei. Hainele ei simple, aranjate perfect în dulap. Setul de ceai de porțelan, folosit doar "la ocazii speciale". Grămada de rețete scrise de mână, păstrate într-o cutie de biscuiți. Fiecare obiect părea să respire încă prezența ei.
Undeva, printre lucruri, am găsit un plic îngălbenit. Înăuntru era actul de proprietate al casei și o scrisoare neterminată adresată "Copiilor mei". Scrisul mamei, ordonat și îngrijit ca ea, umplea o pagină:
"Dragi copii,
Când veți citi asta, eu probabil nu voi mai fi. Casa asta a fost toată viața mea și a tatălui vostru. Aici v-am crescut pe voi, aici am râs și am plâns, aici am îmbătrânit. Nu a fost niciodată mare sau luxoasă, dar a fost plină de dragoste.
Știu că viețile voastre sunt departe acum și poate casa asta vi se pare doar o povară. Dar înainte să luați vreo decizie, vreau să vă amintiți ceva..."
Scrisoarea se oprea brusc, ca și cum mama nu găsise cuvintele potrivite să continue sau poate timpul nu-i permisese să o termine.
*Doar cei care au trecut prin astfel de greutăți în sistemul românesc pot înțelege cu adevărat câtă încărcătură emoțională poartă casa părintească și cât de dureroasă e despărțirea de ea, mai ales când frații nu pot ajunge la un numitor comun.*
A doua zi dimineața, Mihai a ajuns cu mașina lui nouă, parcând-o în fața porții. L-am privit din pragul casei, realizând cât de străin părea în locul ăsta. Costumul lui scump nu se potrivea cu simplitatea curții în care alergasem desculți în copilărie.
"Am adus contractul pentru evaluator," mi-a spus în loc de bună ziua. "Putem semna și gata, ne ocupăm de restul când revenim pentru semnarea actelor de vânzare."
I-am întins scrisoarea găsită cu o seară înainte, fără să spun nimic. A citit-o în tăcere, expresia lui schimbându-se imperceptibil.
"E neterminată," a comentat el, înapoindu-mi-o.
"Da, ca și conversația noastră despre ce facem cu casa."
Am ieșit în curte, printre merele căzute și straturile de legume îngrijite de mama până în ultima ei lună de viață. Livada mică din spatele casei, unde tata construise un leagăn pentru noi, era acum sălbăticită.
"Îți amintești când ne-am certat pe leagăn și am căzut amândoi, rupându-mi mâna?" l-am întrebat.
Un zâmbet scurt i-a traversat fața.
"Și tata ne-a dus la spital cu bicicleta, cu tine în brațe și cu mine pedalând în urmă, plângând mai tare decât tine."
"Și mama ne-a făcut prăjitură cu mere când ne-am întors, spunând că dulcele alungă durerea."
Pe neașteptate, am început să râdem amândoi, amintindu-ne episoade din copilărie pe care le uitasem complet. Petrecerea surpriză pentru aniversarea de 50 de ani a tatei, când tortul a alunecat de pe masă direct pe pantofii unchiului Vasile. Prima dată când Mihai s-a îmbătat cu țuica făcută de tata și a adormit în șură. Serile de iarnă când stăteam toți patru în jurul sobei și mama ne citea din Jules Verne.
După câteva ore de amintiri, Mihai s-a ridicat și a privit în jur, de parcă vedea casa pentru prima dată.
"Ce-ar fi să nu o vindem?" a spus el brusc.
L-am privit surprinsă.
"Dar ai spus că e iresponsabil s-o păstrăm."
"Da, dacă o lăsăm să se deterioreze. Dar ce-ar fi... Ce-ar fi dacă am renova-o? Ar putea fi un loc unde să ne aducem copiii în vacanțe, unde să ne întâlnim de sărbători. Un loc care să rămână al familiei."
*Oare nu asta e una dintre cele mai mari pierderi ale societății românești moderne? Casele părintești, altădată nucleul familiilor extinse, care reuneau generații la aceeași masă, devin acum doar active imobiliare, tranzacționate fără a ține cont de valoarea lor emoțională și culturală.*
Propunerea lui m-a luat prin surprindere. Mihai, pragmaticul Mihai, propunea să păstrăm casa din sentimentalism? Ceva se schimbase în el în aceste ore petrecute împreună între pereții copilăriei noastre.
"Ar însemna bani, timp, efort," am remarcat.
"Avem amândoi resurse. Și poate că e timpul să investim puțin și în rădăcinile noastre, nu doar în viitorul copiilor noștri."
În următoarele luni, am început renovarea casei părintești. Am păstrat structura originală, soba de teracotă, grinda de lemn pe care tata ne măsura înălțimea an de an. Am modernizat bucătăria și baia, am adăugat încălzire centrală și am transformat podul în două dormitoare pentru copii.
De Crăciun, ne-am reunit cu toții acolo - Mihai cu soția și fiul lor, eu cu soțul și fetele mele. Am împodobit bradul în curtea din față, așa cum făceam când eram mici, și am copt cozonaci după rețeta mamei, găsită printre hârtiile ei.
În timp ce copiii se jucau în zăpadă, eu și Mihai stăteam pe prispa casei, privind peisajul familiar al orașului de la poalele dealului.
"Crezi că am luat decizia corectă?" m-a întrebat el.
Am privit spre fereastra bucătăriei, unde puteam vedea siluetele familiilor noastre pregătind masa de Crăciun, și spre copiii noștri care construiau un om de zăpadă exact în locul unde noi construisem unul cu treizeci de ani în urmă.
"Cred că mama ar fi terminat scrisoarea ei spunându-ne exact asta - că adevărata moștenire nu e în valoarea casei, ci în amintirile și legăturile pe care le creăm aici."
Mihai a dat din cap și a ridicat cana cu vin fiert.
"Pentru casa părintească," a spus el. "Și pentru toți cei care înțeleg că unele lucruri nu pot fi evaluate în bani."
"Pentru casa părintească," am răspuns, ciocnind cana mea de a lui.
Pisica bătrână a mamei s-a strecurat între noi, găsindu-și locul ca întotdeauna. Iar din bucătărie se auzea râsul copiilor noștri, un nou strat de amintiri așternându-se peste cele vechi, în casa care fusese aproape pierdută, dar care acum trăia din nou.
.
