În biserica mică din Pietroasa, părintele Gheorghe citește din Scriptură cu o voce mai încetă decât de obicei. În biserică sunt doar douăzeci de oameni - mult mai puțini decât la orice nuntă din ultimii ani. Lipsesc vecinele care timp de treizeci de ani au împărțit cu Maria bucuriile și necazurile, lipsesc rudele care "nu pot să înțeleagă așa ceva la vârsta ei", lipsesc prietenii care consideră că "o femeie cinstită nu se mai măriță după șaizeci de ani".
Maria stă în fața altarului cu mâinile ușor tremurânde, nu de emoție, ci de nervi. În ultimele trei luni, de când a anunțat că se căsătorește cu Ion, văduva de șaizeci și cinci de ani din Floreștii de Jos, nu a mai trecut o zi fără să audă șoaptele din spatele ei la magazin sau comentariile acide ale femeilor care se opreau din vorbit când o vedeau venind.
"La vârsta ei, să se mai îmbrace în alb! Rușine!", șoptise Viorica de la numărul 15. "Copiii ei ce zic? Să-și bată joc așa de memoria primului bărbat?", adăugase Florica de peste drum. Comentariile ajungeau la urechile Mariei prin canale nevăzute ale bârfei sătești, fiecare cuvânt acut ca un cuțit.
Ion o privește cu ochii blânzi și îi șoptește în timpul slujbei: "Nu te uita în spate, Mărie. Privește înainte." El înțelege mai bine decât oricine prin ce trece ea. În satul lui s-au întâmplat același lucru - oamenii l-au făcut în toate felurile pentru că "la vârsta lui, mai bine își căuta o îngrijitoare, nu o nevastă".
Povestea lor de dragoste a început la o înmormântare. Ironic, dar firesc pentru oamenii de vârsta lor. Se întâlneau la tot mai multe înmormântări - ale prietenilor, ale rudelor, ale vecinilor. Într-o zi, la parastasul lui Vasile din Pietroasa, s-au găsit stând lângă lângă la masa cu piftie și sarmale, vorbind despre cât de greu e să fii singur într-o casă care pare prea mare pentru unul.
"Eu mă trezesc și pur și simplu nu știu pentru cine să fac de mâncare", îi mărturisise Maria. "Fac pentru doi din obișnuință, apoi arunc jumătate."
"Eu vorbesc singur prin casă", îi răspunsese Ion. "Îmi aduc aminte că povestesc ceva Ilenei, apoi îmi dau seama că nu mai e acolo s-o asculte."
Doar cei care au îmbătrânit singuri după o viață de căsnicie înțeleg cu adevărat golul lăsat de lipsa unei prezențe familiare lângă tine. Nu e vorba doar de singurătate - e vorba de pierderea identității de cuplu care te-a definit decenii întregi.
Maria fusese măritată treizeci și cinci de ani cu Gheorghe, mort acum patru ani de infarct. Copiii lor - Ileana și Marius - sunt la oraș, vin de două-trei ori pe an, sună o dată pe săptămână. Nu înțeleg de ce mama lor "nu poate să stea în pace la vârsta ei" și de ce "simte nevoia să facă spectacol".
"Mama, la vârsta ta, dragostea nu mai e ca la douăzeci de ani", îi spusese Ileana când Maria îi anunțase decizia. "Ce o să zică lumea? Cum să ne uităm noi în ochi cu vecinii?"
Dar Maria nu căuta dragostea de la douăzeci de ani. Căuta companionship, căuta pe cineva care să-i spună "bună dimineața" și "noapte bună", căuta mâna care să-i țină de cald în timpul filmului de seară, căuta vocea care să-i răspundă când întreabă "ai văzut unde mi-am pus ochelarii?".
Ion venise să o ceară în căsătorie cu un buchet de crizanteme albe și cu promisiunea că nu vrea să schimbe nimic din casa ei, că respectă memoria bărbatului ei, că înțelege că la vârsta lor căsătoria înseamnă parteneriat, nu pasiune.
"Nu vreau să iau locul lui Gheorghe", îi spusese el simplu. "Vreau doar să fiu alături de tine în anii care ne-au mai rămas."
Biserica se umple cu mirosul de tămâie și cu ecoul rugăciunilor rostite de părintele care, și el, a avut nevoie de multă convingere pentru a oficia acest serviciu religios neobișnuit. "Căsătoria e sfântă la orice vârstă", le spusese în cele din urmă, "și Dumnezeu nu pune limite la dragoste."
După slujbă, cei douăzeci de invitați se îndreaptă către casa Mariei pentru masa de nuntă. E o masă simplă - sarmale, ciorbă de burtă, friptură, cozonac. Nimic din fastul nuntilor tinere, dar totul pregătit cu grijă de mâinile unor femei care știu să gătească pentru suflet, nu pentru ochi.
La masă, conversațiile sunt mai liniștite, mai pline de substanță decât la nuntile zgomotoase ale tinerilor. Se vorbește despre copii și nepoți, despre sănătate și planuri pentru grădina de legume, despre cărțile citite și filmele văzute la televizor.
"Știi ce mă bucură cel mai mult?", îi șoptește Maria lui Ion în timp ce musafirii servesc desert. "Că nu o să mai mănânc singură. Că o să am cu cine să împart părerile despre ce văd la știri. Că o să am pe cineva care să-mi spună dacă rochia asta îmi șade bine sau nu."
Sunt lucruri mărunte pentru cei tineri, dar esențiale pentru cei care au învățat că fericirea se găsește în detaliile cotidiene, nu în marile gesturi romantice.
Vecinele care au venit la nuntă - puținele care au trecut peste prejudecăți - o îmbrățișează pe Maria cu căldură. "Să fiți fericiți", îi spun, și în glasurile lor se simte sinceritatea. Pentru că ele înțeleg, poate mai bine decât copiii Mariei, cât de important e să nu îmbătrânești singur.
În săptămânile care urmează, atmosfera din sat se schimbă treptat. Comentariile acide se răresc, iar unele vecine încep să salute din nou cuplul nou format. Maria și Ion se plimbă în fiecare seară pe ulița principală, ținindu-se de mână ca doi adolescenți, dar cu încetineala și demnitatea vârstei lor.
"Poate că n-am procedat bine", își spune Maria într-o seară, când Ion doarme liniștit lângă ea, sforăind ușor. "Poate că lumea are dreptate și e prea târziu pentru mine să încep o viață nouă."
Dar dimineața următoare, când Ion îi aduce cafeaua la pat și îi spune "ai dormit bine, dragă?", toate îndoielile se risipesc. Pentru că la șaizeci de ani, Maria a învățat că nu trăiești pentru lumea din jur, ci pentru zilele care ți-au mai rămas.
Nu toți oamenii au curajul să-și schimbe viața la șaizeci de ani. Mulți preferă să se mulțumească cu singurătatea familială decât să înfrunte judecata unei comunități care consideră că după o anumită vârstă nu mai ai dreptul la fericire. Dar Maria a ales să fie egoistă în cel mai frumos sens al cuvântului - să își pună propria împlinire înaintea opiniilor altora.
Copiii ei încep să o viziteze mai des, poate pentru că realizează că mama lor nu mai e doar mama lor, ci o femeie cu propria viață și propriile alegeri. Ion se dovedește un socru atent și un bunic răbdător pentru nepoții care încep să-l accepte treptat.
Într-o duminică de primăvară, Maria se trezește și întinde mâna spre partea cealaltă a patului, dar găsește doar cearșafurile reci. Ion murise în somn cu trei săptămâni în urmă, la doar un an după căsătoria lor. Inima lui obosită cedase într-o noapte liniștită de aprilie.
Acum, la înmormântarea lui Ion, Maria stă singură în primul rând al bisericii. Aceleași vecine care o criticaseră pentru căsătorie vin acum s-o mângâie pe umăr, șoptindu-i: "Măcar ați fost fericiți un an. E mai mult decât au mulți în toată viața."
Copiii ei, Ileana și Marius, stau alături de ea, rușinați acum de cât de mult s-au opus fericirii mamei lor. "Îmi pare rău, mamă", șoptește Ileana. "Îmi pare rău că nu am înțeles atunci."
Maria privește sicriul acoperit cu flori albe și își amintește toate diminețile când Ion îi aducea cafeaua la pat, toate serile când se uitau împreună la televizor, toate plimbările de seară când se țineau de mână pe ulița satului. Un an. Un singur an de fericire adevărată la sfârșitul unei vieți întregi.
"Nu regret nimic", spune ea încet, mai mult pentru sine. "Un an de iubire la șaizeci de ani valorează cât o viață întreagă de singurătate respectabilă."
Și în timp ce oamenii ies din biserică, Maria rămâne încă o clipă lângă Ion, șoptindu-i: "Mulțumesc că m-ai învățat că niciodată nu e prea târziu să fii fericită. Chiar dacă a fost doar pentru puțin timp."
sursa
.jpg)
