Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară ? Am fost
plecat vreo patru ani pe-afară; Azi am venit şi-o caut cu ardoare,
Dar n-o găsesc şi-n suflet rău mă doare.
O caut peste tot, am
fost şi-n sate,
Ogoare plâng în buruieni lăsate, Înspre păduri, potecile uitate
M-au rătăcit într-un pustiu de cioate.
Acasă poarta nu e zăvorâtă,
Căci mama tot mai iese şi se uită; Atâta dor i-a mai rămas pe lume, Feciorii să-i mai strige
iar pe nume.
Moşneagul iese-n cale
şi-o întreabă: "Vine? La anul,
cred! Acu-i la treabă, La noi în
ţară-i multă sărăcie.
Ştiu ei
- că de-or veni,
la
ce să vie?!"
Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară
Cântată de poeţi odinioară,
Cu ochi
de cer şi plină de verdeaţă? Am fost şi-am căutat-o şi la piaţă.
Acolo nu era, de bună seamă,
Că prea o înjurau români de mamă; Harbuzul,
pătrunjelul, biata prună, Erau culese, parcă, de pe Lună!
Chiar, voi nu aţi văzut pe jos o ţară, Călcată în picioare şi murdară?
Ce-aveţi cu ea? Nimica nu vă cere, Eu o declar singura mea
avere!
